“Dev.D” este unul dintre cele trei filme selectate pentru medalionul Anurag Kashyap de la TIFF: docufictiunea “Black Friday”, thrillerul politic “Gulaal” pe care mi-am dorit sa-l vad, dar l-am ratat si in sfarsit “Dev D”. O sa ma intrebati de ce m-oi fi oprit eu la o drama romantica destul de bollywoodiana in esenta, am sa va raspund din cauza de “Devdas”. Povestea scrisa de Sarat Chandra Chattopadhyay este atat de indiana incat Bollywood nu s-a sfiit sa-si marturiseasca obsesia pentru amorul imposibil dintre Devdas si Paro prin numeroase adaptari pe celuloid. Ar fi multe de comentat despre dragostea platonica, prejudiciile sociale vs remuscarile personale, ori obsesiile mortificatoare, probabil vreun specialist in filmologia indiana o fi decodat deja dedesubturile acestei fascinatii. Recomand calduros varianta bazica semnata de Sanjay Leela Bhansali, un cult pentru genul dramatic glamour-opulent si eventual o comparatie cu “Dev.D”.
Anurag Kashyap a avut fericita idee de a umbla la poveste modernizand-o. In versiunile anterioare, principalul obstacol in implinirea amoroasa sta in diferenta de statut social care plaseaza familiile lui Devdas si Paro pe pozitii ireconciliabile. Situatia este in acord cu atmosfera de inceput de secol 20 si cu obisnuintele societatii traditionale bengaleze. ”Dev.D” se muta insa in Delhi unde eroul se refugiaza dupa ce Paro alege sa se casatoreasca cu un alt barbat. De data aceasta intreaga responsabilitate pentru esec este legat de pe caracterul instabil si aroganta macho a lui Dev. Ipocrit, egoist si obsedat de obtinerea imediata a gratificarii dorite ca un narcisic ce este, Dev este in continuare descendentul unei familii bogate care insa aici pare dispusa sa-i suporte la infinit capriciile si sa aprobe cu draga inima relatia cu Paro. Nici urma de presiune sociala deci. Dev isi mobileaza cu buna stiinta existenta letargica cu tot ceea ce il poate distruge mai repede, adica alcool, droguri, viteza si tot felul de promiscuitati sexuale. Povestea eternului indragostit care se lasa sa moara din culpabilitate este inlocuita cu povestea eternului indragostit de sine care sfarseste prin a sacrifica totul pe altarul egotist. Paro este in aceasta coborare in infern un fel de victima colaterala pe termen scurt. Iata un lucru de mirare intr-o romanta hindi, unde El si Ea isi impart frateste luminile rampei si lungimea rolurilor principale.
Si pentru ca tot vorbim despre romanta, sa spun ca un alt lucru de mirare este eliminarea notiunii de dragoste platonica. Filmul beneficiaza de un fel de franchete a tonului care evita dialogurile si atitudinile puritane si inflorite. Vezi insistenta lui Dev in a cere iubitei o poza nud sau usurinta cu care se lasa agatat de Rasika, in speranta unei aventuri sexuale. Paro insasi este departe de clasica logodnica bengaleza, delicata si virginala. Kashyap si-a dorit o eroina impulsiva si puternica (la propriu, vezi secventa cu pompa de apa), caracterizata printr-o vitalitate spumoasa care ii baga in sperieti pe barbatii din preajma ei. Dorinta si temerile pe care le suscita Paro sunt sintetizate in secventa intalnirii amoroase la care Paro se infiinteaza cu o saltea agatata de bicicleta. Exista in aceste momente suficiente aluzii directe la sexualitate care probabil destabilizeaza publicul indian obisnuit al filmelor romantioase. In ceea ce o priveste pe Chanda, contrapartea mult mai erotizata a lui Paro, amatorii de hindi masala vor ramane cu buzele umflate: Leni/Chanda este o prostituata in toata regula insa cu mare potential intelectual, camera prefera sa arate copertile unui roman de Moravia pe care ea il citeste se pare si prospetimea diurna a femeii devenita studenta zeloasa.
Un alt lucru de mirare este distanta pe care regizorul o pune intre personaje si spectator. Nu-i chip ca acesta din urma sa empatizeze cu vreunul dintre ele, raceala aceasta foarte neindiana este potentata de smecheriile de montaj si de filtrele de culoare preferate de Danny Boyle. Trebuie sa marturisesc ca stilul abrupt, textura de videoclip si optica deformata rimeaza bine cu mult prea debusolatul personaj.
Inca un lucru de mirare este folosirea muzicii ca unealta narativa. Toata lumea stie ca filmul indian cu succes la public este un spectacol total, in sensul in care amesteca tragedia cu muzicalul si comedia de gaguri intr-o invalmaseala greu de digerat. Secventele cantate/ dansate sunt adevarate tablouri muzicale in-care-nu-se-intampla-nimic, lucru pe care “Dev.D” incearca sa il evite. Cele 18 titluri care compun soundtrack-ul elaborat de Amit Trivedi (aici un comentariu pertinent despre coktailul muzical propus de tanarul compozitor) sprijina story-ul, incheaga elipsele (vezi secventa deplasarii lui Paro pe motocicleta cu lacrimile innodandu-i-se in barba) sau chiar descriu o stare de spirit (ca de exemplu haotica deplasare in Himalaia). Preferata mea ramane “O Pardesi”:
Unul din minusurile filmului, cel putin in mintea mea de spectator, este sfarsitul “pozitiv” al filmului, momentul redescoperirii, al revelatiei propriei micimi sufletesti si aparitia (ce aparitie, epifanie curata) Chandei la momentul oportun. Nu ca n-as fi in stare sa suport doza sanatoasa de irealism dintr-un film indian, aici insa ritmul occidental-viril al filmului, cu nopti electrice, galeti de votca si mizerii criminale se inmoaie nepermis de mult.
Un alt minus al filmului imi statea pe limba fara sa-l pot numi, noroc cu cronica de aici careia ii dau intrutotul dreptate: Kashyap este un cineast atat de indragostit de cinema, incit filmele sale inoata in citate filmice occidentale. Autorul citat vorbeste despre “Mean Streets” si a “A Clockwork Orange”, eu am vazut mai degraba influenta culturii video si cinematografului britanic al anilor 80. Iata un exercitiu de stil care nu ar fi suparator daca nu ar fi atat de emfatizat, atat de doritor sa explice cum devine situatia intr-o tara in acelasi timp obsedata si ingrozita de tabuurile sexuale. Mai dragute mi s-au parut citatele care includ celelalte doua celebre “Devdas”uri intrate in imageria populara locala: Leni, adoratoare a filmelor hindi isi alege numele de scena, Chanda dupa ce vede dansul lui Chandamukhi din versiunea din 1955 semnata de Bimal Roy. La un moment dat, undeva in spatele lui Dev, se lasa vazut un poster maaare cu Shah Rukh Khan in rolul omonim din 2002. Iata numai doua exemple de citate pe care le-as fi dorit mai numeroase in filmul lui Kashyap pentru ca fara un graunte de subtilitate, colajul din citate este adesea neconvingator ca exercitiu de stil.
Aici inca o cronica pentru uzul celor interesati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu