BIEFF - Competitie 3

Capricios programul BIEFF de anul acesta a rezervat ore imposibile pentru un amploaiat standard la primele doua calupuri din competitia de scurtmetraj. Am facut deci un plonjeu in miezul lucrurilor si m-am trezit vizionand urmatoarele pelicule:

Casus belli (2010), Grecia, regia Yorgos Zois are ca subiect lantul trofic al tanjirilor si poftelor omenesti incepand si sfarsind cu mancarea. Un joc al foamei de senzatii si dorinte care se cer astamparate imediat. Din hypermarket la cozile pentru supa populara, trecand prin biserici, cluburi, banci, muzee de arta si casele de pariuri, lumea formeaza cozi nerabdatoare si nervoase. Tempo-ul este perfect, realizarea tehnica a fost deja recompensata cu mai multe premii si il recomanda; pacat insa, zic eu, ca narativitatea se rezuma la a ilustra o idee printr-un cumul de minitablouri in care cei dintai sunt intotdeauna cei din urma in simbolistica sociala propusa de Zois.

BIEFF

Mult mai interesant la acest capitol mi s-a parut Il capo (2010), cel de-al doilea scurtmetraj al artistului vizual Yuri Ancarani, un minidocumentar filmat in carierele de piatra de la Carrara. Unde “il capo”, necunoscutul cu aspect brutal-viril dovedeste gratie si eleganta atunci cand, numai prin intermediul gesturilor si semnelor coordoneaza si dirijeaza excavatoarele in actiune. Este probabil una dintre cele mai paradoxale orchestre din lume desfasurandu-si activitatea pe fundalul ireal al Alpilor italieni.

In opinia cineastului italian, subiectul merita pe deplin atentia:

”In a lot of documentaries about the marble quarries, the quarrymen, are shown as Neorealist archetypes, tough guys made of sweat and swear words. I, on the other hand, admire their practical intelligence: it is a form of elegance that can teach us a lot, and which my head quarryman possesses: he is a man who has style in his gestures and manners. In such a tough and dangerous environment I wanted to highlight an aspect of delicacy”.

Ceea ce m-a surprins pe mine a fost irealitatea acestor secvente (peisajul de tip wallpaper, primplanurile pe trasaturile brute ale personajului si tacerea care degaga din acest film in ciuda bruitajului mecanic permanent), despre care ulterior am aflat ca sunt surprinse in stil documentar.

Ca tot veni vorba de documentar, combinatia “felie de viata” si “scurtmetraj” pare a fi foarte la moda in acest moment, ca dovada numarul mare de filme de acest gen din competitie. How to Pick Berries (2010)  de Elina Talvensaari a fost selectionat, ca si cele doua titluri precedente, in competitia veneziana din 2010 de scurtmetraj. O frumusete de film cu tenta SF pe tema incalzirii globale in combinatie cu teama de celalalt. Faptul real de la care se porneste nu mai uimeste pe nimeni: o companie locala din nordul Finlandei care exploateaza fructele de padure a inceput sa foloseasca culegatori tailandezi, fapt care a dus la o crestere semnificativa (pentru unii nelinistitoare) a numarului de straini din zona. Vocile din off exploreaza paleta de sentimente generate de aceasta schimbare, de la rasism si teama, la uimire fata de dexteritatea si anduranta strainilor, mila si admiratie.

LIDF

Imaginea (superba) face tot in acest film, abia la mijlocul acestuia iti dai seama ce hram poarta acesti “ei”, mereu surprinsi in posturi fugitive, ascunsi practic in lumina soarelui la amiaza. Definiti intrutotul de gusturi aparte (vocea din off se crispeaza cand vorbeste de apetitul “lor” pentru intestinul de elan), de proprietati supranaturale la capitolul anduranta, rabdare si viteza in munca de culegator, costumati in stranietatea conditiei lor de straini 100%, “ei” ar putea fi foarte bine extrateresti debarcati din outer space intru colonizarea tacuta a mlastinilor finlandeze. Blanda ironie a contextului este completata de falsa gravitate a titlului, iata ca in categoria lui how to intra nu atat laborioasa activitate de recuperare a fructelor de padure cat mai degraba delicata extragere a stranietatii antropologic-documentare din cotidian. “I’ve been fascinated by Julio Cortázar’s way of depicting the so called normal things as strange, showing how nothing is as simple as it seems” spune Elina Talvensaari.

Unul dintre preferatele mele din acest calup vine din Argentina, se numeste I Hear you Scream (2008), si este semnat de cineastul paraguayan Pablo Lamar. Un cadru de o fixitate minerala care nici macar nu privilegiaza veranda casei, un filtru de lumina maslinie in care totul pare nemiscat, o atmosfera de teatru de umbre. Ii trebuie ochiului cateva secunde sa perceapa freamatul frunzelor si sa se lase hipnotizat de nemiscare. Prin cadru defileaza umbra unui barbat, un cortegiu funerar si curgerea timpului. Constructia sonora este si ea o mica bijuterie: ”nesunetul”se deschide incet, spectatorul sfarseste prin a rasufla usurat cand percepe zgomote ambientale si mai tarziu ecoul unei melopei. Scena neactiunii se intuneca treptat, masliniul devine cerneliu, iar taraitul greierilor se stinge si el treptat. The end.

Meditatie pe tema doliului, a uitarii, a trecerii timpului, luati cum vreti aceasta mica bijuterie cinematografica, recompensata deja cu marele premiu la Tampere si premiata in cadrul “Semaine de la critique” in 2008 la Cannes.

O alta surpriza placuta a fost scurtmetrajul documentar german “Die Frau des Fotografen / The Photographer’s Wife” (2011) semnat de Philip Widmann si Karsten Krause. Am o pasiune aparte pentru astfel de demersuri cinematografice care recicleaza arhive fotografice sau filmice personale, incercand sa recupereze cumva ceea ce timpul distruge in curgerea sa. Filmul acesta insa ambitioneaza o abordare a acestui gen de substanta intr-un mod mult mai subtil decat primitivul sentiment nostalgic.

“Die Frau des Fotografen“ este un asamblaj de jurnale de vacanta fotografiate, filmate si detaliate cu rigoare din off de catre el, fotograful disparut demult deja. Demersul artistic, impartit intre hobby si fotografia de familie este lipit pe scheletul narativ al filmului, povestea unei lungi casnicii pe care el, Eugene, fotograful, a punctat-o cu sute de imagini avand-o ca unica muza pe ea, Gerti. Demersul consta intr-un du-te vino neincetat intre ansamblul fotografic personal cu subiect unic si prezenta vie a aceluiasi subiect care se lasa “citit” de ochiul spectatorului cu simplitate si demnitate. Prezentarea subiectului aici si atunci se cere insa indelung lucrata dupa cum marturiseste acest interviu acordat de cei doi cineasti germani. Mi-a placut la nebunie felul in care Gerti afirma “Some women have had… miserable lives - I haven’t. They weren’t as photogenic, to put it politely”; lunga pauza mascheaza pudoarea pe care inconstient femeia o dovedeste folosind cuvantul “fotogenic” intr-un context in care simte nevoia sa explice gustul pentru fotografia nud practicata de Eugene.

Aici un scurt interviu acordat de cei doi regizori pe tema acestui film.

Bonus, un alt film care pleaca de la arhive personale, “You and Me” (2009) semnat de Karsten Krause.

O alta surpriza placuta din competitie a fost numarul neasteptat de mare de scurtmetraje romanesti; pacat insa ca majoritatea titlurilor nu prea au de-a face cu experimentul cinematografic, inghesuite fiind in competitie din alte ratiuni probabil. “The Box” (2011) de exemplu, in regia lui Mircea Ghibortz Ghinescu, in ciuda constructiei si a lucraturii ingrijite poate fi citit ca un foarte bun videoclip pe tema evadarii din cenusiul cotidian prin tunelul imaginatiei in alte locuri, alte incaperi.

“Family Photo” (2011) in regia lui Andrei Spirache se apropie inca si mai tare, prin tehnica si subiect, de tematica videoclip. Spectatorul din mine a comparat fara sa vrea acest filmulet caldut cu “The Photographer’s Wife” despre care vorbeam mai sus, film cu o textura mult mai complexa si un mesaj mai putin consensual.

“Abstructures Preview” (2011) in regia lui Mario Oprean este vizual vorbind un experiment cinematografic. In sfarsit, mi-am spus, exista si creatori de abstract care sa doreasca sa faca si altceva decat ilustratie muzicala. Mi-am notat in gand in carnetel “ de urmarit activitatea lui Mario Oprean”.

Rareori am ocazia sa revad un scurtmetraj, asa ca profit de ocazie pentru a-mi revizui impresiile si notitele datorate primei intalniri cu filmul. In ceea ce priveste competitia BIEFF, alaturi de “Stardust” al lui Nicolas Provost (pe care dealtfel l-am si ratat), ”Maska” (2010) filmul fratilor Quay a fost unul dintre momentele mult asteptate. Ceea ce am scris despre el acum o luna aproape, ramane in picioare, filmul este o mica bijuterie de stop motion experimental, unde naratiunea si muzica sunt perfect dozate. Jocul focalelor care privilegiaza un detaliu si lasa ansamblu intr-un vag luminos in contururi neclare este tulburator. Culorile sunt inca vii, dar poseda deja patina amintirii, la urma urmei naratiunea este amintirea unei alegeri imposibile. “Maska” merita vazut si revazut, iar filmele si activitatea fratilor Quay se preteaza la o retrospectiva undeva, in vreo activitate de cineclub.