Cabinet de curiozitati - B de la Biblioteca ingerilor

M-am hotarat sa-mi continui proiectul inceput cu ceva timp in urma aici si abandonat dintr-un moft. Pentru asta ar trebui sa-i multumesc necunoscutului aflat in spatele meu in sala cu DVD-uri de la Carturesti intr-o dupa amiaza de sambata. Ma pregateam sa-mi fac un cadou si ma dadeam de ceasul mortii, indecisa intre trei-patru titluri “absolut necesare”. Necunoscutul insa arata altcuiva cu gesturi exagerate exemple din ceea ce pentru el erau filme “smechere” (a se citi exemplare): Trainspotting, Taxi Driver, La femme Nikita samd… Nu m-am putut impiedica sa nu trag cu urechea. Mi-a sarit in urechi iteratia lui “smecher”, insotita de vreun “da’ pe-asta l-ai vazut?” pe un ton entuziast, in timp ce unghia pocnea cu tandrete coperta de plastic expusa pe masa. Mi-a placut etalarea aproape brutala, lipsita de subtilitate a propriilor preferinte filmice aninate in memoria afectiva candva in adolescenta si exhibate in gura mare, cu siguranta unuia care stie ce-i place. 

Voi face si eu precum necunoscutul si voi continua sa adaug alte (scurte?) intrari in cabinetul meu virtual de curiozitati cinematografice. Probabil inca ma mai apasa alegerile facute candva. Nici gusturile, nici cultura, nici inima nu ma lasa insa sa construiesc clasamente cu cel mai/cea mai “smechera” secventa, asa ca voi merge cu incredere pe drumul acumularii descriptiilor luate la intamplare (la intamplare?) din fluxul “lecturilor” mele filmice. 

***** 

Cabinetul de curiozitati: 

B de la Biblioteca Ingerilor

Mi-a fost frica de “Der Himmel über Berlin” (1987), mai precis de genul acesta de Wim Wenders, obisnuita fiind cu tonalitatea mult mai intimista din “Tokyo ga”. E genul de pelicula in stare sa fanatizeze pana si pe cei complet opaci la farmecul cinema-ului, film “de idei” gata sa lase impresia de deplina satietate la aparitia genericului de final, film “de arta” capabil sa incante ochiul nerabdator si interesat doar de imagini frumoase.

O singura secventa imi va ramane insa agatata in memorie, lungul plan care coincide cu plimbarea ingerilor Damiel si Cassiel (Bruno Ganz si Otto Sander) prin biblioteca berlineza. Intre paranteze fie spus, ciudata si nelinistitoare tinuta au ingerii lui Wenders. 

Un murmur indistinct se face auzit din ce in ce mai tare pe masura ce camera coboara de pe tavanul noii Staatsbibliothek si incepe sa mature randurile de carti, siluetele care stau in picioare, aplecate asupra cartilor. O clipa camera devine subiectiva, cand, in prim plan o ingereasa blonda ii zambeste a recunoastere. Spectatorul descopera tot mai multe specimene angelice, aplecate peste umerii cititorilor.

Descriptia functioneaza ca un fel de “insir-te margarite”, randuri de carti defileaza, diverse lecturi soptite in gand in diferite limbi si fragmente venind din diferite domenii se impletesc progresiv cu o arie ingereasca. Duo-ul se desparte, Damiel si Cassiel au parte de transe individuale similare - ochi inchisi, camera plasata in plonjeu la mai mult de un stat de om care da impresia unei rotiri senzuale. Ulterior spectatorul va intelege ca ingerul prin natura sa nu are parte de asa ceva.

De la  prima “rastignire” a ingerului Damiel pe balustrada cromata la cea de-a doua, prabusirea extatica in fotoliu, camera are timp sa organizeze spatial pe verticala, ajutata fiind de arhitectura locului. De fiecare data, climaxul il constituie o imagine in supraimpresie (mana ingereasca intorcand paginile unei carti care pare a fi mai degraba un dictionar sau o enciclopedie, mana ingereasca subtilizand ideea de creion in timp ce echivalentul sau material ramane asezat pe masa). Sa fie iarasi aici vorba de o camera subiectiva, vector al intalnirii dintre privirea pustiului in scaun rulant si a ingerului beat de atatea atingeri cerebrale cu umanitatea soptitoare?

Rapiditatea cu care ingerul se ridica si cedeaza locul ocupat temporar necunoscutului studios revenit printre cartile sale este cel putin intrigant; desi omul este carne iar ingerul spirit cei doi nu se pot completa armonios. Camera, aceeasi, ne ajuta sa-l decodam atunci cand pentru moment fixeaza titlul unui libret de opera deschis pe masa: “Das Ende einer Welt”. Lumea lui Homer adica.