“Sari-uri roz”/ “Pink Saris” (2010) de Kim Longinotto
Kim Longinotto este o prezenta obisnuita a festivalului One
World, anul trecut in programul acestuia era citat “Hold Me Tight, Let Me
Go”(2007), documentar pe tema copilariei nefericite pe care insa nu l-am inclus
la acea data pe lista mea de “must see”.
M-am decis insa anul acesta pentru “Pink Saris” (2010): la urma urmei, regizoarea de documentare este o prezenta
constanta in zona filmului militant-activist care, recunosc, ma atrage destul
de putin.
 |
| Sursa |
Suntem in 2010 in
statul Indian Uttar Pradesh, intr-o comunitate mizera. Diferendele, in special
cele dintre soti si sotii sunt reglate in mod neasteptat de catre una dintre
cele mai neasteptate prezente posibile, o femeie din casta cea mai de jos,
convietuind cu un alt barbat decat cel ales de familie prin casatorie, cu o
multime de copii imprejur. Tot imprejurul ei, nu poti sa nu remarci prezenta
constanta a unui grup de femei in sariuri din material plastic roz.
Sampat Pal Devi nu
este insa benevola in serviciul social al comunitatii asa cum ar fi vrut
invitata festivalului la sesiunea de Q&A sa o prezinte, ci mai degraba un
personaj exotic. Singura se prezinta ca o victima a sistemului care impune
casatoria la varste foarte fragede si obedienta absoluta fata de familia
sotului (ceea ce poate include abuzurile de orice fel, violenta fizica si
psihica, transformarea femeii intr-o sclava). Tot singura se proclama
invingatoare pentru faptul ca a reusit sa se separe candva de familia sotului
si sa traiasca in uniune libera cu Babuji, un barbat cultivat provenind dintr-o
casta superioara. Tot singura se mandreste cu fondarea asociatiei care este
“Gulabi Gang” cu care organizeaza sesiuni adhoc de discutii in plina strada
care cica se numesc “medieri”. Megalomana, uneori isterica, agresiva, pe
alocuri incoerenta, Sampat nu inceteaza sa se puna pe ea insasi pe tapet, cu
credintele, sperantele si povestile ei. Intr-o scena de disputa domestica,
Babuji ii surprinde cum nu se poate mai cuprinzator vanitatea.
Acel Pink Gang (Gulabi
Gang), un fel de club Femina itinerant are multiple taskuri: acela de a fi
corul grec al leaderului sau, Sampat, acela de a face donatii care sa ii
sustina acesteia activitatea, acela de a organiza adhoc nunti sau divorturi de
o tristete sfasietoare. In discursuri se practica un “feminism” rudimentar, in
jurul urgentei care este datorata lipsei unei structuri de asistenta sociala.
“Raufacatorii” (de cele mai multe ori barbati insurati sau socri) sunt amenintati
cu politia si inchisoarea in scene
delicios de patetice. Ici colo Sampat aduce vorba despre “comunicate de presa”
si despre ziarul local, de care probabil se serveste uneori pentru “mediere”.
Morala promovata de
Sampat este si ea duplicitara; nepoata ei, Niranjan, este trimisa inapoi in familia sotului, desi
este clar ca intre nepoata si sotul ei nu exista afectiune. In prealabil Sampat
provoaca o intalnire intre partile beligerante,
soacra timida vs Sampat care se termina cu un scandal incoherent la marginea
drumului. Sampat isi trimite nepoata sa lucreze, ca si ea a lucrat la camp cand
era de varsta ei, desi tanara femeie marturiseste violenta fizica a socrilor in
fata camerei de filmat. Probabil Sampat nu are chef sa-si ridice in cap
comunitatea din care ea insasi a facut parte candva.
Alta este situatia
tinerei Renu, pe care, curios, Sampat o vrea cu orice pret ca fiica. Ca de
obicei, Sampat face apel la intimidare si santaj sentimental sugerandu-i fetei
in repetate randuri sa isi uite mama biologica. Discutiile in care Sampat
vorbeste despre vizite in satul de origine al fetei sunt revelatoare pentru
curiosul interes al eroinei pentru tanara fata.
In fond, practica o
arata pe Sampat ca fiind mai degraba traditionala in practica, in ciuda discursurilor
proferate in fata camerei pe marginea subiectelor precum casatoriile aranjate,
sistemul castelor, practicile religioase de tot felul.
Ce mi s-a parut
curios, victimele (in special Rampataree si Renu) isi enumera tribulatiile de
femei maritate si abuzate pe un ton monocord cu ochii infipti in camera de
filmat. Povestile lor nu au nici punct, nici virgula, nici nuante, sunt spuse
repede ca niste roluri care trebuie jucate in fata camerei sau ca niste
marturii sintetizate de altcineva.
Pentru mine, tema
legata de “drepturile omului” este in acest film un pretext sau mai degraba un
subiect neatins inca. “Pink Saris“ se propune mai degraba ca portret al unui
lider de opinie de sex feminin care isi baga nasul cu energie in viata
comunitatii din care face parte si nicidecum o analiza a grupului cu acest nume
(ceea ce propune titlul filmului de fapt).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu