Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - competitia internationala de scurtmetraj (4)

Iata filmele mele preferate din calupul patru al competitiei, probabil cel mai “dens” la capitolul nivel de competitie.

"Ernie Biscuit" (2015) de Adam Elliot

Il asteptam de multisor, tare-as fi vrut sa-l traduc asa cum am facut-o cu “Mary and Max" (2009) si cu "Harvey Krumpet" (2003), dar n-a fost sa fie asa.

"Ernie…" este construit dupa acelasi tipic tare drag cineastului Adam Elliot : un condensat de saga din plastilina realizat in stop motion cu un narator care sa organizeze materialul narativ si sa faca pauze semnificative. Povestea trebuie sa fie presarata de semne, mesaje, titluri, tag-uri, mesaje non verbale cu impact dulce-amarui. Personajul trebuie sa fie un singuratic-neinteles, sa intre in categoria "handicapat", sa fie marginalizat, sa aiba un nume ciudat, sa practice o meserie si mai ciudata. In cazul de fata, Ernie este surd, este parizian si taxidermist. In plus, povestea lui este spusa in alb-negru. 

Ca si in celelalte filme ale sale, povestea vireaza scurt la un moment dat (in cazul de fata, momentul M este datorat unui porumbel gasit mort in fata magazinului). Aventura lui Ernie in Australia este supercalifragilistica si include o poveste de dragoste oarba nascuta dintr-o conversatie in Morse, un vilain care tine un fast food, o tentativa de ucidere a unei rate, multa multa suferinta, o calatorie la Venetia ca happy end si multe altele.

Twitch film

Am fost intotdeauna fascinata de felul in care Elliot isi construieste povestile, de la "Uncle" si "Brother" scutmetrajele autobiografice pe care am reusit sa le vad pana acum, la “Mary and Max”. Lungmetrajul imi pare a fi, in continuare, cel mai consistent din aceasta perspectiva. Imi plac deci elipsele sale, imi place felul in care impacheteaza lungi bucati din existenta personajelor in comicul acela impasibil realizat, de cele mai multe ori prin combinarea unei imagini frontale a personajului cu vocea naratorului (John Flaus).

Curiosii pot gasi aici o minicronica a filmului.

Aici, aceeasi curiosi pot gasi un interviu cu Adam Elliot.

“Amélia & Duarte” este si el rezumatul unei povesti, 8 minute si un pic in care indragostirea si dezdragostirea protagonistilor se face intr-un stop motion infernal.

Scurtmetrajul regizat de Alice Guimarães si de Mónica Santos foloseste culoarea si muzica in calitate de atuuri principale in furtunoasa enumerare a actiunilor care mai de care mai fantastice prin care cele doua personaje spera sa-si trieze/curete trecutul de prezenta celuilalt. Senzatia de stralucire de Tehnicolor da impresia de "a fost odata ca niciodata" si sustine ironia textului. Narativ vorbind, sfarsitul acestui taifun sentimental se aseaza perfect pe raftul happy end-urilor iubirilor care au trecut.

Aici un interviu interesant oferit de cele doua regizoare la Annecy:

Cateva cuvinte despre unul dintre cele mai frumoase filme ale competitiei, ”Мы не можем жить без космоса / We Can’t Live without Cosmos” (2014) de Konstantin Bronzit.

Multipremiat (are la activ, printre altele,“Cristalul” la Annecy, editia 2015), multi nominalizat si multi selectat la mai toate festivalurile de gen, filmul foloseste o animatie clasica, foarte simpla pentru a detalia povestea prieteniei dintre doi candidati cosmonauti la programul de explorare a spatiului. Cand cel mai motivat dintre cei doi dispare intr-un accident, celalalt alege sa se abstraga putin cate putin din cotidian si, in cele din urma, sa se retraga, in felul sau, in spatiu.

Aici un interviu recent cu cineastul.

PS: obisnuitii festivalului isi mai amintesc probabil de “Lavatory-Lovestory”, un alt scurtmetraj multi premiat  si proiectat de Animest cu ocazia unei editii anterioare in categoria "Animash".

Mi-a placut “Elu Herman H. Rott'iga / Life with Herman H. Rott" (2015) o animatie clasica (desen in penita) semnata de animatoarea Chintis Lundgren. Filmul foloseste o naratiune interesanta: o confruntare masculin/feminin demna de studiile de caz ale lui Woody Allen. Masculul este aici mare bautor, amator de sah si de heavy metal, iar femela practica pianul, adora ordinea si arta figurativa, dar nutreste atractii nesanatoase pentru genul bad boy.

Inchei comentariile despre prezentul calup cu "L’attesa del maggio / The Wait of May" (2014), ultimul scurtmetraj al lui Simone Massi. Stilul practicat este acelasi (desen pe hartie), povestea insa este mai criptica decat in “Dell’ammazzare il maiale/About killing the Pig” (2010) si mai ales in “La memoria dei cani/The Memories of Dogs” (2006).

Sa zicem ca cineastul functioneaza pe acelasi tipic al memoriei asociative, al perceptiei polimorfice, al sinesteziilor convertite in desen si cu care spectatorul se poate multumi bine mersi, fara ca, dincolo de cele vazute (sau mai degraba simtite) sa existe o poveste.