Jurnal de TIFF - Ziua 4 (1)

Poantele zilei rasfoind AperiTIFF

Barometrul votului publicului este sursa de cutremur (pentru mine) si de incantare (pentru cei care considera ca selectia filmelor de festival trebuie sa tina cont de “vocea maselor”): dupa primele trei zile de festival, locul intai cu coronita il ocupa “Metropolis” iar pe locul trei se situeaza cu onor “Eep/Cip-cirip”, cu un pas inaintea lui “Vincere” de exemplu sau a lui “The Good Heart”. Sa inteleg ca filmele pentru copii sunt mult mai pe gustul publicului larg si adult decat melodramele cele mai accesibile?

Printre must see se scrie azi cu drag si spor despre “cel mai solicitant, agasant, intransigent, explicit film de la TIFF” aka “Apan/The Ape” de Jesper Ganslandt. Toate bune si frumoase, numai ca proiectia filmului, am aflat ieri deja cand cautam bilete pentru proiectie, a fost anulata.

Jurnal de TIFF - ziua 2

Sa-i zic ziua “maestru vs invatacel”? Nu stiu cum s-au potrivit filmele de fictiune alese, cam toate s-au invartit in jurul acestei tematici. Carare batuta, cu multe manierisme la activ.

Chiquitas con bananas

M-am incapatanat sa merg mai departe cu experientele dupa feeling si asa am ajuns dis-de-dimineata la “Bananas!” in regia lui Fredrik Gertten, un documentar suedez despre metodele salbatic corporatiste de exploatare a muncitorilor de pe plantatiile de banane din Nicaragua (remember Chiquita?) Am o slabiciune pentru documentar in general, de data asta am dat gres, Chiquita nu a fost deloc deloc bonita. Un comentator se intreaba pe buna dreptate daca rolul documentarului este sa spuna adevarul sau sa observe realitatea si s-o raporteze apoi? “Bananas!” s-a apropiat mai degraba de filmele acelea americane de la teve inspirate de meciul raul corporatist vs binele sindicalist.

Jurnal de TIFF - ziua 1

Mi-aduc aminte ca la un TIFF precedent, unul dintre organizatori a fost intrebat ce anume ii place la acest festival si el a raspuns ca primele doua-trei zile de inceput cand totul este un haos, lucrurile inca nu merg cum trebuie si lumea inca nu s-a obisnuit cu ideea evenimentului. Exact acelasi lucru m-a facut sa vin in Cluj inca din prima zi de TIFF.

Dimineata, cand incep sa ruleze filmele cu cateva ore bune inainte de deschiderea “oficiala”, aia la care multa lume vine pentru ca are invitatie si de ce sa nu profite. Asadar nervi de bun venit cu proiectii intarziate de testele tehnice, proiectoare rebele si sunet infundat. Nervi la acreditare, nervi la bilete, nervi la detectarea hotspot-urilor, nervi si mai mari la filmele lasate in paragina pentru ca nu poti fi peste tot in acelasi timp. Apoi cateva filme, vazute insa confortabil in sali apoape goale si racoroase cu public civilizat (am pierdut pariul facut cu mine, la filmul lui Bruno Dumont n-a plecat nimeni din sala).

Lumea vazuta prin lentile melancolice

Mai e ceva, sunt superstitioasa si cumva primul film vazut anunta “atmosfera” de dupa a editiei, de aceea de cele mai multe ori aleg cu ochii inchisi si fara sa ma uit pe cronici, un titlu necunoscut. Anul acesta am inceput cu “Ilusiones opticas / Iluzii optice” de Cristian Jimenez pentru ca

a) face parte din focusul Chile,

b) era primul film al zilei in afara de “Eep / Cip cirip” (ei da, exista si proiectii pentru copii) si

c) regizorul, scenarista si DOP mi-erau necunoscuti.

FFF 2009 Note de subsol la “Singularidades de uma Rapariga Loura / Singularités d’une jeune fille blonde” de Manoel de Oliveira

Prea lent, prea teatral si vorbaret, Manoel de Oliveira nu se conformeaza standardelor hollywoodiene si nici celor ale cinema-ului european usor de masticat. Ar mai fi si tematica filozofic-morala abordata de filmele sale care reiau fara incetare esecul amoros, configuratia raului si/sau a gratiei divine, amintirea, imbatrinirea, relatia dintre arta si viata ca atare si nu in ultimul rind miturile si virstele unei natiuni (cea portugheza in special) si a civilizatiei occidentale in general. Filmele sale sint astfel constructe percepute de multi spectatori ca fiind povesti demodate, foarte stilizate si cumva bizare, care sfirsesc prin a intriga pentru ca la baza lor pare a sta totdeauna o fabula sau o poveste. Sfirsitul unui film de Oliveira este atit de deconcertant incit spectatorul nu prea stie cum sa-l ia, deseori se vorbeste despre o glumita nesarata sau prea criptica.

Trailer "Singularidades de uma rapariga loura"

FFF 2009 - "Ricky" de François Ozon

Inteleg de ce “Ricky” al lui François Ozon a fost considerat a fi un film provocator de catre cei care l-au vazut la Berlinala la inceputul lui 2009; lumea s-a impartit atunci intre pro si contra “Ricky”. Este vorba de partea aceea de “realism social” pe care fratii Dardenne o presara in “L’enfant” si fantasticul à la Disney care propune povestea ca realitate paralela. Amestecam deci cotidianul cel mai insipid si senzationalul de imagerie populara si grosso modo avem reteta lui “Ricky”. Vazind reactiile impartite ale criticii, mi-am zis, iata un film care cere foarte mult de la spectator, nu trebuie nici sa te scufunzi prea tare in premiza basmului de banlieue si nici sa apesi prea tare pe butonul dramei familiale pentru a-l privi pe “Ricky” asa cum se cuvine. Bine bine o sa ma intrebati, atunci cum se cuvine sa-l privim pe “Ricky”?

Trailer Youtube

Un caz de diplopie -“In the Electric Mist”- de Bertrand Tavernier

Daca n-ar fi fost pagina de pe situl Institutului francez din Bucuresti anuntind o retrospectiva Bertrand Tavernier cu ocazia obisnuitului si iernaticului festival al filmului francez, nu m-as fi incumetat sa scriu aici despre “In the Electric Mist”. Filmul este pentru Tavernier un soi de “dupa douazeci de ani” si mai bine de la “Round Midnight” (1986) si “Mississipi Blues” (1983) incoace. Unul dintre cei mai mari iubitori si critici ai cinematografului de peste ocean sufera de data aceasta de ambitia reformularii genului politist si asta prin intermediul unei ciudate combinatii scenaristice de paranormal, reverie si thriller.

Lectii amorale si melancolice – “Bad Lieutenant - Port of Call New Orleans”

Motto:

 “Yo, Midget… chill out” - Big Fate

“ Let's have him see iguanas. Let's have the iguana sing.” - Werner Herzog

Am sa ignor povestea aceea inventata de capetele patrate de la departamentul de marketing care au promovat filmul “suparindu-i” oficial pe Abel Ferrara si pe Werner Herzog. “Port of Call: New Orleans” nu este nicidecum un remake dupa “Bad Lieutenant”, similaritatea titulaturii este voit inselatoare. Acolo unde Abel Ferrara construieste o poveste foarte incrincenata despre pacat, culpabilitate si rascumparare in sensul catolic al cuvintului, Werner Herzog vireaza scurt din peisaj. Locotenentul sau de politie ramine un etern pacatos care se accepta, prizonier voluntar in limburile unui univers in care oamenii comunica cu si prin violenta atunci cind nu se izoleaza in escapisme psihotrope si in care trendul este chill-out-ul pe fundal de hohot de ris isteric.