 |
| Sursa: Pajaro de China |
"La Rabia" (2008 Argentina)
este in ceea ce ma priveste un must see. Si asta mai ales daca adorati filmele
minimaliste, cu dialog numai cind este nevoie, o camera care nu se misca in
toate sensurile, un gust aparte pentru cadraje fixe si pentru planuri lungi si
cu scenariu care nu se sfieste sa fie brutal daca este nevoie - realitatea este
deseori brutala. Organizatorii l-au integrat in categoria "aia" la
care lumea se uita crucis si care se numeste "fara limite". Inainte de a intra in sala de cinema, o
necunoscuta m-a oprit sa ma intrebe ce e aia "no limits" si
deci ce fel de film e, bun sau pierdere de timp? Pentru mine a fost bun si
asta pentru ca povestea nu este deloc dulceaga. Povestile devin deseori dulcege
atunci cind este vorba de copii, traume, violenta in familie. Daca mai apare si
ceva sex, atunci e clar filmul trece la "no limits" si deci la
subsol.
Asadar Nati are cam patru ani si dupa toate semnalmentele este autista, locuieste cu parintii intr-un fund de tara necunoscut din care stim doar numele fermei sau al satucului, nu se stie bine, "La Rabia". Mama este adulterina, tatal ar vrea si el numai ca este mai moale. Prietenul lui Nati, Ladeado, este mult mai mare, are citiva ciini, stie sa faca mai toate treburile de la ferma si schioapata de un picior. Viata este dura, aspra si uscata, inca de la inceput, inainte ca genericul sa se termine, sintem avertizati ca animalele din film "lived and died as they normally would," de unde si sacrificiul porcului filmat in detaliu, vinatoarea de iepuri, inecarea puilor de nevastuica si alte nenorociri animale. Corect, Vier Pfoten este un moft de oras. Asta vine de la tonul adesea documentar pe care filmul il capata in descrierea vietii la tara.
Starea de dizarmonie pe care adultii o creeaza in
lumea copiilor justifica crimele lui Ladeado si explica destul comportamentul
morbid al lui Nati ( interesanta ideea de a puncta angoasele copilei cu
secvente animate, creatii ale lui Manuel Barenboim, care reproduc desenele ei
de cosmar.) In comparatie cu copiii, adultii par constant depasiti de propriile
lor pofte, brutali, egoisti, nedoritori sa-si inteleaga progeniturile.
Agresivitatea relatiilor umane merge mina in mina cu peisajul la fel de brutal,
care insa traieste altfel la orele apusului si rasaritului, majoritatea
faptelor importante au loc in lumina ciudata a amestecului zi-noapte. Morala
povestii lui Poldo despre unchiul acela mitic care nu suporta nuditatea
propriei neveste (citeste aici : excesul de sex ) contrazice sec numele
ciudatei ferme, "la rabia" insemnind "turbare".
*****
 |
| Sursa: Wikipedia |
Copiii sint si subiectul filmului devenit celebru
"El Espiritu de la colmena" semnat in 1973
de Victor Erice. Filmul incepe cu "a fost odata" undeva in regiunea
castiliana in 1940. Data este importanta, razboiul civil abia se terminase,
republicanii erau inca vinati de catre franchisti. Ana si Isabel locuiesc
impreuna cu parintii intr-un satuc. Ana are o relatie cu totul speciala cu
monstrul lui Frankenstein, cu care face cunostinta cu
ocazia unei proiectii de cinema in sat. Filmul lui James Whale o obsedeaza, mai
ales dupa ce Isabel o convinge ca monstrul nu moare pentru ca este vorba de un
spirit care perdureaza. Probabil ca intre Ana si Frankenstein se tes niste
afinitati discrete si secrete, de vreme ce monstrul reapare atunci cind Ana
fuge de acasa si ii revede imaginea superb reflectata in apa unei balti. Ana se
confrunta in mod indirect cu moartea, cu spaima da fi singura in scurta sa
calatorie, cu groaza si atractia de "celalalt". "El
Espiritu" se remarca mai ales printr-o imagine superba, Luis Cuadrado
incepea deja sa orbeasca in timpul filmarilor, la scurt timp dupa aceea
artistul s-a sinucis din aceasta cauza, dar ceea ce a lasat in urma este de o
frumusete aparte. "El Espiritu" se remarca de asemenea prin tipul de
abordare al copilariei care este mai degraba un joc trist si periculos, ca
saritul peste focul de uscaturi pe care fetele il practica seara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu