Anim'est 2008: Waltz with Bashir / Vals cu Bashir de Ari Folman

Vineri seara "Waltz with Bashir"/  "Vals cu Bashir" de Ari Folman a deschis editia a treia a festivalului Anim'est care de la an la an este tot mai plin. Organizatorii au ales aceasta pelicula foarte speciala pentru marea nedreptate cu care ea s-a confruntat la Cannes in acest an unde publicul a iubit "Vals cu Bashir" iar juriul l-a ignorat, probabil din ratiuni politice.

Voi incerca sa ma concentrez nu atit pe mesajul politic (implicarea armatei israeliene in masacrele de la Sabra si Shatila din 1982) si moral (distanta dintre responsabilitatea individuala a soldatilor care au asistat in primele rinduri la uciderea a peste 800 de civili si complicitatea politica a guvernului Menahem Begin in care Ariel Sharon era pe vremea aceea ministrul apararii este ingrozitor de mica) al filmului care vorbeste de un episod din istoria contemporana "de demult". De altfel Europa nu-si mai aminteste mare lucru despre anii de razboi generalizat din Liban; am intilnit pe Internet comentarii timpite de genul "ca sa intelegi filmul lui Folman trebuie sa ai doctoratul in istoria Libanului."

"Perfect Blue" de Satoshi Kon

Intilnirea mea cinematografica cu Satoshi Kon a inceput cu sfirsitul: am vazut mai intii "Paprika", "Millenium Actress" si "Tokyo Godfathers" facind astfel cale intoarsa catre inceputuri. "Perfect Blue" este primul anime de lung metraj semnat in 1998 de unul dintre cei mai inteligenti facatori de filme de animatie din Japonia de azi. Satoshi Kon se pretinde plictisit de subiectele abordate de anime care este cam sufocata de fetite mutante aflate la virsta adolescentei si de mostenitori ai lui "mecha" Gundam. Satoshi Kon se considera intristat de constringerile unui gen care conditioneaza finantarea pentru un nou anime de existenta in primul plan a unui personaj care musai sa fie fata tinara, frumoasa si, optional, neajutorata. Tot el se dovedeste interesat de povestile ciudate aflate la limita dintre SF si introspectia psi in care realitatea interioara este atit de complexa incit da pe dinafara si bruiaza rutina de zi cu zi.

Personajele lui sint intotdeauna cumva pierdute intr-o lume bintuita de fantomele inconstientului, de cosmaruri demente ("Paprika"), viziuni criminale ("Perfect Blue") sau agresiuni hipnotizante ("Paranoia Agent"). Sub aceste impulsuri, trecutul si prezentul se defragmenteaza ("Millenium Actress") incit  nu este de mirare ca bogatia interioara a viselor, sperantelor, proiectelor si amintirilor manipuleaza realitatea neutra (episodul "Magnetic Rose" din "Memories" nasit de Ôtomo). Satoshi Kon reuseste sa impleteasca toata aceasta fascinatie pentru mindfuck stories cu implicatii filozofice serioase cu talentul aparte pentru desen nascut, evident, din zona manga.

“Steamboy” de Katsuhiro Ôtomo

Ar fi trebuit sa-mi concentrez cronica mai degraba pe comentariul unui meci intre penultimul film regizat de Katsuhiro Ôtomo "Steamboy" (2004) si fratele lui mult mai mare si mai cunoscut de amatorii de anime, “Akira” (1988). Pur si simplu mi-a displacut sa vad cum cronicile de film compara neincetat “Steamboy” cu “Akira” si ca acesta din urma are neincetat cistig de cauza pentru ca futurismul merge mult mai bine decit atitudinea vintage.

"A.K." de Chris Marker

“Pe pantele muntelui Fuji, sensei, o divinitate a cinematografului, imblinzeste haosul”: cam acesta ar putea fi tagline-ul acestui film realizat de catre Chris Marker cu ocazia filmarilor pentru “Ran”, filmul cu mega buget pe care Akira Kurosawa incearca sa-l faca de mai multi ani. “A.K.” se vrea in acelasi timp un film despre conceperea unui film in forma sa cea mai bruta si cea mai complicata totodata si, in egala masura, o reverenta cinematografica facuta lui Akira Kurosawa. Nu, nu este deloc un making–of, ci mai degraba o tentativa de a fixa pe pelicula lucrurile cele mai frumoase pe care camera oficiala este obligata sa le lase deoparte pentru ca ea are alte prioritati. Nu, nu este atit un portret documentaristic al lui Kurosawa la modul foarte clasic, cit mai degraba un eseu despre facerea unui film care nu intimplator are complexitatea lui “Ran”, un parcurs labirintic prin istoria mare (lunga si violenta perioada a evului mediu japonez) si cea mica (copilaria lui Kurosawa, cutremurul din 1923) si nu in ultimul rind un Kurosawa vazut prin lentila deformanta a lui Chris Marker, un film in care sensei ar fi actorul principal in lupta cu hazardul uman, animal si aleasurile meteorologiei locale.

"Fantômes" de Jean-Paul Civeyrac

Cinemovies

“Fantômes” (2002) este primul film de Jean-Paul Civeyrac pe care-l vad. Ceea ce m-a uimit, inainte de a merge la proiectia organizata la Institutul Francez in seria “Carte blanche à…” invitat fiind de data aceasta Thomas Ciulei, a fost distanta foarte mare intre cronicile de specialitate (Cahiers du Cinéma, L’Express, Libération, Le Monde si Le Nouvel Obs i-au acordat note generoase) si parerea spectatorilor ocazionali in momentul in care filmul a rulat in sali. Atrasi probabil de titlul mai ciudat, acestia din urma au vazut in “Fantômes” un produs pretentios, ingrozitor de lung si monoton, prost luminat, cadrat si montat. Iata deci inca un exemplu de divort cu cintec intre cineasti, critici si degustatorii de filme experimentale pe de o parte si marele public contrariat profund de astfel de experiente cinematografice. Filmul are deja o mica poveste in spate, el a cistigat marele premiu la festivalul ala pretentios de la Belfort in 2001, fiind apoi selectionat la categoria aia fitoasa “de filme inovatoare, experimentale” numita “Forum” din festivalul berlinez in 2002.

"Wall-E" de Andrew Stanton

In toate cele 9 lungmetraje de animatie de pina acum, devenite unul dupa altul succese de casa, Pixar a preferat sa vorbeasca despre lucruri neinsufletite (jucariile din “Toy Story” 1 si 2, masinile din “Cars”) sau virtuale (“Monsters Inc”), de animale deseori ignorate (fauna submarina din “Finding Nemo”, cea subpaminteana din “A Bug’s Life”) sau indezirabile (“Ratatouille”). "The Incredibles" ar fi poate singura exceptie cu personaje umane, daca putem numi astfel specia mai aparte a super-eroilor. Ritmul constant de un film pe an al companiei celei mai imaginative intr-ale filmelor de animatie (nu e de mirare ca Disney a vrut sa taie concurenta din radacina si a cumparat Pixar in 2006, rasuflind apoi usurata) nu s-a dezis nici anul acesta cind, in plina vara a aterizat in cinematografe “Wall-E”. Povestea robotului solitar duce mai departe aceeasi perspectiva de umanizare a unui artefact prin imitare si simulare a complexitatii psihologice umane. Sintem insa departe de oceanul pe care pestisorul-clovn il strabate in speranta nebuneasca de a deveni un pui de om; Wall-E este, se pare, ultimul exemplar automatizat inca in functiune al post-umanitatii.

Yasujirô Ozu Episodul 2 Vara: "Tôkyô monogatari / Tokyo Story"

Spuneam in capitolul precedent dedicat primaverii ca descoperirea pe care o face Occidentul in anii 70 atunci cind filmele lui Yasujirô Ozu incep sa patrunda la festivaluri este inceputul unei lungi povesti de fascinatie care se prelungeste pina azi. “Tôkyô monogatari”/”Tokyo Story” (1953) este primul film prezentat in Europa, cistigind titlul de cel mai bun film prezentat la British Film Institute in 1958, urmind apoi “Samma no aji”/“An Autumn Afternoon” (1962), ultimul film facut de Ozu care in 1962 iese in circuitul comercial al cinematografelor pariziene. Un an mai tirziu, Donald Richie reuseste sa convinga studiourile Shochiku sa organizeze o prima retrospectiva Ozu la festivalul de la Berlin. Patru decenii si mai bine mai tirziu, ceea ce suscita interes in primul rind in festivaluri, retrospective si lansarile speciale pe DVD sint filmele din ultima perioada Ozu. Numit de Richard Combs de la Film Comment “Ozu-ul nostru“, al gustului occidental adica, acest ultim segment al creatiei cineastului este cel mai vizionat azi. Nu ca filmele anilor 30-40 ar fi ingropate in uitare, comentatori precum Donald Richie, David Bordwell (“Ozu and the Poetics of Cinema” 1988) si Noel Burch (“To the Distant Observer”, 1979) incearca sa argumenteze ca ultimele filme mute si inceputul filmelor sonore facute de Ozu sint mult mai experimentale si mai proaspete stilistic vorbind. Cert este ca, pentru publicul “larg”, Ozu inseamna “imaginea” care se impune incepind cu inceputul anilor 50 si tematica atit de speciala a “dramei casnice”.

Yasujirô Ozu

“Tôkyô monogatari” imparte cu ”Banshun” / "Late Spring" premiul publicului si cistiga oarecum competitia premiului criticii; acum citiva ani, intr-una din acele lungi liste de “cele mai bune filme ale secolului” pe care pina si reviste serioase precum Sight &Sound le scot din cind in cind, acest film facea parte din top 10 furnizat de mai multi critici. Continui sa cred ca este cel mai vizibil si mai lizibil film al lui Ozu, titlul cu care cei interesati si curiosi isi fac intrarea in opera cineastului. Povestea are un zest de dramatism, partea de “melodrama“ este destul de sustinuta in ciuda eforturilor regizorului de a o atenua printr-un formalism acerb. Ce conteaza, Occidentul a iubit minimalismul estetic si pudoarea dialogului, ba chiar a ris la inevitabilele comicarii pe care Ozu le presara (cine s-ar fi gindi ?) in plina melodrama. Criticii au adorat in special tehnica montajului si mizanscena rafinata si toata lumea continua sa mai priveasca inca “Tôkyô monogatari”. Putini stiu insa ca ceea ce vad astazi sub acest titlu este o copie de rangul patru compilata dupa restul de negative ramase in urma incendiului izbucnit in laboratorul in care se facea postproductia filmului in 1953. Adevaratul “Tôkyô monogatari” nu a fost niciodata vizionat, titlul de astazi adaposteste un produs al optiunilor si posibilitatilor (ca orice arta, si cinema-ul adaposteste o intreaga mitologie a “filmului pierdut” mai mult sau mai putin iremediabil). Bine si asa, veti spune, daca ne gindim ca primele 18 filme facute de Ozu au fost distruse fara posibilitate de reconstituire.