"Dave Chappelle's Block Party" de Michel Gondry

If you love hip hop and Michel: you must see this movie.
If you love hip hop: you must see this movie.
If you love Michel's humanism: hit me!
If you love Michel: hit me again!

In septembrie 2004, comicul Dave Chappelle organizeaza un concert urias la intersectia a doua strazi din Brooklyn, un Block Party cu invitati surpriza, gura-casca din imprejurimi, prieteni si cunoscuti din Ohio, negri, latinos, albi, rapperi, adepti R&B si mari nume ale scenei muzicale de gen din America. Proiectul nu are nimic original in sine, numai ca Chappelle se gindeste sa faca apel la Michel Gondry, un realizator in plina ascensiune, interesat in egala masura de cinema ("Human Nature" si mai ales "Eternal Sunshine of a Spotless Mind", ba chiar mai recent "La Science des reves"), de muzica (pop cindva, jazz mai ales in prezent) si de cultura video (exigenta Bjork a facut 11 videoclipuri cu Gondry). In 2006 "Dave Chappelle's Block Party", documentarul despre cum s-a facut acest concert, despre ambianta de acolo, despre Chappelle si prietenii lui muzicieni, despre cultura de strada si nu numai, a iesit in cinematografele americane.

"Parfumul" - de la Patrick Süskind la Tom Tykwer

A face comparatii intre o carte si o adaptare cinematografica nu este un demers prea productiv, constringerile filmului sunt mult diferite de cele ale lecturii. Am simtit totusi nevoia sa recitesc romanul lui Patrick Süskind dupa ce am vazut adaptarea "Perfume-The Story of a Murderer" realizata de Tom Tykwer in 2006 si, evident, sa fac comparatii.

Hou Hsiao-hsien - "Three Times" sau frumusetea timpului care trece

“A Time to Live and a Time to Die”, “City of Sadness”, “Flowers of Shanghai”, “Goodbye South, Goodbye”, “Dust in the Wind” si “Café Lumière” sint citeva dintre cele mai importante filme ale lui Hou Hsiao-hsien. “Three Times” a fost nominalizat in 2005 pentru Palme d ‘Or, parerile criticii si ale publicului fiind impartite.

Imaginea superba, lentoarea gratioasa a miscarilor de camera, frumusetea si senzualitatea actorilor principali, banda sunet au intrat in balanta cu aparenta lipsa a unei intrigi care sa “aiba priza” la public, confuziile legate de personaje, existenta pasajului “mut” si bineinteles lentoarea care i-a facut pe multi sa adoarma in timpul proiectiei.

"Syndromes and a Century" de Apichatpong Weerasethakul

Call Me Joe

Regizorul Apichatpong Weerasethakul are un nume atit de complicat, incit prefera sa i se spuna "Joe". Si asta de cind, student fiind, frecventa Institutul de Arta din Chicago. Mai intii arhitect si artist multimedia, Joe a facut deja patru lung metraje ("Mysterious Object at Noon", "Blissfully Yours", mult laudatul "Tropical Malady" si nou creatul "Syndroms and a Century") care au rupt gura tirgului. S-a vorbit despre ele ca fiind expresia unei "constiinte metatextuale a filmului european" (Michael Koresky) si o dovada a "cosmopolitanismului transnational" (Brett Farmer) al autorului, un exercitiu viu al unui fel de proustianism vizual... Joe, mai modest, spune ca isi tine jurnalul facind filme. Situat de critici in casuta regizorilor experimentalisti pentru care povestea si twisturile ei au foarte putin interes, Joe se intilneste pe undeva cu Tsai Ming-liang. Respectat de Pen-Ek Ratanaruang ("Invisible Waves") si de Im Sang-soo, Joe este foarte putin cunoscut in patria natala, Tailanda, unde horror-urile si comediile sint pe primul loc in topuri. Cinematograful european il apreciaza enorm (Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes 2004 pentru "Tropical Malady" printre altele) si ii finanteaza ideile.

 Sursa: kickthemachine

Invisible Waves de Pen-ek Ratanaruang

Ultimul film al tinarului regizor tailandez a facut destule valuri pro si contra in salile de cinema. Deja foarte apreciat mai ales pentru "Last Life in the Universe" din 2003, Pen-ek Ratanaruang face parte din grupul celor care folosesc intensiv amestecul (de genuri, de actori de diferite nationalitati, de limbi vorbite, de destinatii), ambiguitatea (referindu-ma strict la "Invisible Waves" nu mi-este inca foarte clar daca eroul cauta razbunare sau rascumpararea propriilor pacate), sentimentul iminentei unui rau confuz care poate veni de oriunde. Or aceasta mixitate care vrea sa ramina ambigua pina la sfirsit poate fi cu dus-intors, sint multi cei care considera ca filmul este prea lent, cu o poveste prea simplista, nici manifest poetica, nici realista, nici thriller, nici comedie. Cei mai inraiti l-au vazut pe Pen-ek indragostit de lipsa de noima a universului sau si de frumusetea imaginilor filmate de Christopher Doyle (directorul de fotografie de origine australiana este considerat de unii ca fiind personal responsabil de distrugerea cinematografului asiatic), mizanscena prea jucausa si detasata de gravitatea sumbra a subiectului. 

Time - Shi gan (2006)

"(...) films do not change reality but rather the conscious state of an individual." 
Kim Ki-duk

Sa incep cu o mica prezentare a regizorului, pentru ca din pacate filmele lui Kim Ki-duk, cineast sud-coreean foarte productiv (14 filme in 10 ani)  nu au fost distribuite in Romania: numai "3-iron / Menage a trois" este disponibil in DVD.  Kim este dealtfel mult mai apreciat in lumea larga decit in propria sa tara. Dupa trei scenarii premiate, el si-a facut debutul regizoral cu "Crocodile" in 1996. Filmul care l-a revelat marelui public a fost "The Isle" (1999). Al doilea mare succes premiat in festivaluri a fost "Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring" in 2003.

Flixster

Half Moon - Niwe mung

Sursa: www.flixster.com

In Iran, cinematograful are citeva "atuuri" importante care i-au creat specificitatea: minimalismul si lipsa actorilor profesionisti, a mijloacelor tehnice, a distributiei, cenzura politica si religioasa, lipsa salilor de cinema si a unui real suport din partea statului, astel incit creatia regizorilor iranieni este mult mai cunoscuta peste hotare, unde obtine constant premii si recunoastere internationala decit in tara de origine. Regizorul iranian este obligat sa fie rind pe rind actor, scenarist, propriul producator, uneori si cameraman si faptul de a fi factotum il face sa aiba o perceptie aparte. Operele realizatorilor deveniti clasici precum Mohsen Makhmalbaf, Amir Naderi, Jafar Panahi si mai ales Abbas Kiarostami sint aclamate pentru suflul proaspat, simplitatea si finetea unor scenarii care sint decupaje ale vietii de zi cu zi, frumusetea si plasticitatea cadrelor.