Umbre II ( Shadows) este un calup de
scurtmetraje putin cam ciudate mergind de la monogul pe fond animat (Gill
pestisorul de aur) pina la artefacte care aduc cu jocurile pe calculator
(Vadata) sau povesti cu Doppelgangeri in buna traditie fantastica (Intilnirea-
Die Begegnung), povesti sadice si criminale (Despre pisici si femei), priviri
scurte si cam superficiale asupra schizofreniei (Indiferent). Surprinzator,
meniul include si un scurtmetraj iranian de atmosfera bine filmat (Aventura).
Macel in paradis
(Paradise Murdered - 2007) de Kim Han-min este un hibrid cu totul aparte. Comedie
neagra, thriller si film politist, film catastrofa si de ce nu studiu de
caractere, toate se aduna sub aceeasi umbrela care poveste cum comunitatea cea
mai izolata din Coreea (17 persoane, dintre care doi copii, locuind pe insula
Paradisului) ajunge sa se autoelimine. Scopurile sint aparent variate : banii,
spaima de "ceva" care ar fi fost adus pe insula de catre primar si
care nu ar fi trebuit sa fie acolo, totul incepind cu o crima
"banala" si terminindu-se cu un macel.
Explicatia finala ar fi un
experiment (va mai amintiti the Host ?) cu o substanta
care are toate efectele secundare negative din lume : halucinatii, viziuni,
agresivitate, angoase, febra etc. Motorul este "prostul satului" care
de la cautat pinguinul intr-un puzzle pentru copii ajunge sa-si puna intrebari care de fapt
acuza si manipuleaza pe toata lumea, mai putin pe doctorul care urmarea
experimentul pe cobaii umani. Modelul este cu siguranta romanul politist foarte
clasic (cei 10 negri mititei), crimele oricum sint mult mai gore si mai
pasionale. Din cind in cind, o fantomatica "fecioara alba" amatoare
de singe ii perturba pe superstitiosi. Ritmul este foarte alert,
dialogurile se deruleaza cu repeziciune, se vorbeste enorm in acest film pentru
ca deh, este vorba de un mister, iar comicul de situatie este prezent aproape
peste tot. Il recomand celor care apreciaza hibrizii cinematografici.
Balul de toamna (Estonia
2007) este primul film in competitie vazut. Programul il prezinta ca fiind un
film coral. Mama celibatara, cuplurile pe care sa se dezintegreze, un
garderobier care-si noteaza constiincios in jurnal aventurile de-o noapte,
batrinul singuratic, sint cele citeva personaje care traverseaza acest film
deloc glamour. Veti avea parte de mahalale, de blocurile de beton de la
periferie de care cu totii avem parte oricum, de minunate filmari nocturne. Comicul
este trist (iata pina unde poate ajunge omul in situatia cutare.) Se bea enorm
in acest film, dealtfel dedicatia din genericul de final o spune pe sleau
"tuturor celor cu inima mare si ficat sensibil." Si nu este singurul
element care face din "Balul de toamna" un film al nordului foarte
interesat de problema cuplului care se desface sau care se reimpaca, de
individul innebunit de singuratate, de nevroze si violenta ascunsa.
E ceva Bergman
in tot amalgamul asta (cind una dintre personaje ii spune sotului ei ca este
imbibat de sine insusi, intrebindu-se cu disperare daca mai este dumnezeu, mi-am spus, pe pariu ca asta este un citat bergmanian), ceva din
Kaurismaki (secventa din restaurant), ceva din sobrietatea lui Ragnar Bragason
(ati vazut poate anul trecut la TIFF "Children/Copii"? il veti
reintilni aici, in parte cel putin.)
Nu conteaza cum este finalul, daca se respecta adica
linia pesimista sau ba, conteaza felul in care regizorul Veiko Õunpuu reuseste
sa imbine toate fragmentele de viata intr-un tot coerent care numai sarbatoare
nu este.
"La Rabia" (2008 Argentina)
este in ceea ce ma priveste un must see. Si asta mai ales daca adorati filmele
minimaliste, cu dialog numai cind este nevoie, o camera care nu se misca in
toate sensurile, un gust aparte pentru cadraje fixe si pentru planuri lungi si
cu scenariu care nu se sfieste sa fie brutal daca este nevoie - realitatea este
deseori brutala. Organizatorii l-au integrat in categoria "aia" la
care lumea se uita crucis si care se numeste "fara limite". Inainte de a intra in sala de cinema, o
necunoscuta m-a oprit sa ma intrebe ce e aia "no limits" si
deci ce fel de film e, bun sau pierdere de timp? Pentru mine a fost bun si
asta pentru ca povestea nu este deloc dulceaga. Povestile devin deseori dulcege
atunci cind este vorba de copii, traume, violenta in familie. Daca mai apare si
ceva sex, atunci e clar filmul trece la "no limits" si deci la
subsol.
Filmul face parte din categoria "Hercule Poirot meets
Dark Water". Citind pitch-ul filmului (tradus prin "Asculta timpul") in programul
festivalului, imi imaginam ca e vorba de vreun film politist. Adevarul e ca am
dat nas in nas cu un amestec de paranormal combinat cu un zest de atmosfera
rurala cu mister (ceva gen "L'affaire Dominici"
dar mult mai jos, sau poate "Puffball" al lui Nicholas
Roeg in premiera mondiala anul trecut tot la TIFF) si cu topping de policier
peste toate acestea.
Asadar Charlotte descopera ca are darul mamei ei,
clarvazatoare, doar in momentul in care aceasta din urma
este ucisa. Charlotte este tehnician de sunet si-si foloseste atuurile si
ustensilele meseriei pentru a asculta ceea ce s-a petrecut in momentul crimei.
Sincera sa fiu, chestia e cusuta cu ata alba, ne sint prezentate mai multe
personaje care ar putea avea chef sa o omoare pe "maman".
Intr-un scenariu, totul e posibil cu conditia ca itele afacerii sa tina, or
aici Charlotte
gifiie si plinge incet, din cind in cind intinde tot felul de sforicele in casa
care pare a fi bintuita de o prezenta care din fericire nu ne este aratata. Cu
cit casa se surpa, cu atit Charlotte
se apropie de adevar, asta intr-o atmosfera mai mult decit noroioasa-ploioasa
si umeda. Nici un personaj nu poate sa intre in zona firescului, ai impresia ca
toata lumea exista cu scopul de a face placere tinerei regizoare (care
semneaza si scenariul.) Flashurile trecutului sint simple scenete pe fundalul
unui joc de genul "Cald sau Rece" pe care Charlotte il joaca impreuna cu prezenta aia
ciudata in tentativa elucidarii crimei.
Intrebare de 100 de puncte: daca fantoma (sau, ma rog,
prezenta aia paranormala) este de partea Charlottei, de ce naiba se mai darima
casa in final?
Daca scenariul porneste de la o casa bintuita ( ceva mai
darapanata fata de ceea ce puteti gasi in "El Orfanato", mult mai schematica decit
constructia sinistra din "Hell House", super romanul lui Richard
Matheson la care m-am gindit aproape instantaneu cind am vazut ca era vorba de
paranormal) de ce povestea nu a marsat pe partea psihologica (adica trezirea
intru clarviziune a Charlottei) ? De ce s-a innamolit povestea in scenariul
politist care este atit de inconsistent ?
In "AperiTIFF"ul de azi, Miruna Vasilescu vorbea
despre "Asculta trecutul" ca filmul are "suficiente twist-uri
care sa il situeze undeva in zona horror-ului japonez", horror-ul ala
japonez o veni de la excesele pluviometrice iar twist-urile sincera sa fiu nu
prea le vad, pur si simplu nu exista.
PS : Pacat ca sistemul francez de productie incurajeaza cu
atita larghete primul film de lung metraj al unui regizor, cu putin noroc si
timp "Ecoute le temps" ar fi putut fi regindit si refacut din
temelii. Zic pacat pentru ca ochiul de fotograf al regizoarei debutante de
origine lituaniana este demn de luat in seama.
"Trapped Ashes"
(Prizonieri in casa mortii) este un proiet multiregizoral horror; Cristina
Mezincescu (AperiTIFF) il numeste "retro horror" pentru ca
seamana cumva cu "Tales from the Crypt"(
personajul care conduce povestea si isi obliga invitatii prinsi in capcana sa
se elibereze de aceasta povestind o poveste horror "pe bune.")
Tarkovski, Ozu, Jarmush, Kiarostami, Antonioni, Bela Tarr si
Tsai Ming-liang sint cineastii citati ca tot atitea posibile puncte de
referinta sau de comparatie in ceea ce priveste “Uzak”
(Departe), premiul juriului la Cannes in 2003. Povestea este simpla, unii au vazut aici o transpunere foarte moderna a
fabulei cu “soarecele de la tara si soarecele de la oras“ in care
Yusuf-cel-de-la-tara invadeaza apartamentul lui Mahmut, stabilit deja de ani
buni in Istanbul, divortat fara copii si cu o slujba care uneori ii face
greata. Yusuf crede ca poate gasi in portul Istanbulului gaina cu oua de aur,
mai ales daca se angajeaza pe un vas - la urma urmei, si lui ii plac
calatoriile. Cautatul slujbei este un pretext, Yusuf prefera sa caste gura in
port, sa o fileze pe donsoara de alaturi cind iese in oras, sa priveasca de foarte aproape femeile singure si
vitrinele cu nimicuri, sa asculte povestile marinarilor intr-o spelunca
afumata. In paralel, Mahmut prefera fotoliul din fata televizorului asezonat
din cind in cind cu cite-o caseta porno, mesele luate in singuratate in vreun
mic restaurant, plimbarile matinale si lunga contemplare a vapoarelor care vin
si pleaca departe.
153 de minute, atita dureaza povestea neverosimila a lui Slimane
care, dupa 35 de ani de munca din care majoritatea la negru pe un santier naval,
este dat afara fara menajamente. Slimane pune la bataie indemnizatiile de somaj
si reuseste sa isi mobilizeze familia sau mai degraba familiile pentru a pune
in practica ideea de a transforma un vapor dezafectat in restaurant acvatic cu
profil oriental. Cuscusul cu peste, specialitatea lui Souad, fosta nevasta a
lui Slimane, urmeaza sa fie meniul de rezistenta si noutatea culinara, asta
pentru ca in orasul- port Sète restaurantele au in mare parte acelasi specific
francez.
