duminică, 18 octombrie 2015

Filme de weekend cu (super) eroi: “Muntele magic” (Anca Damian) si “WhoAmI” (Baran Bo Odar)

Nu reusisem sa vad “The Magic Mountain/ Muntele magic”, programat la deschiderea Anim’est de anul acesta, asa ca am profitat de iesirea filmului in sali. O comparatie cu “Crulic” (2011) poate sa fie facuta, in sensul in care Anca Damian a ales acelasi tip de poveste, de tip documentar a carei realizare se face in varianta animata. “Muntele” este al doilea episod al trilogiei dedicate eroismului “adevarat”, fara superputeri si fara super monstri.



Personajul principal este genul lambda, dublat insa de o experienta dintre cele mai bogate si de un bagaj de credinte, vise si frustrari donquichotesti care in cele din urma il transforma in Erou. Existenta lui Adam nu are la prima vedere nimic extraordinar: fugit (ce rusine isi spune el) din multiubita Polonie, refugiat la Paris ca “sans papiers” unde lucreaza la negru, mandru de independenta si marginalitatea sa, intermitent in tot felul de cercuri si grupuscule anticomuniste, visand la ceva maret, eroic, fabulos, total, in care sa se investeasca. Un individ in stand-by ale carui credinte sunt sustinute de dorinta crancena de libertate si de background-ul istoriei personale (episodul Katyn i se povesteste). Artist, alpinist, frondeur, Adam merge contra timpului (cum o fi fost sa traiesti mai 68 fara sa fii de stanga? Sau sa te iei de URSS in plina defilare de 1 mai?) pana in momentul in care ajunge sa se investeasca in cauza luptatorilor afgani impotriva invadatorului sovietic. Aventurile lui Adam in tentativa de ajunge in Afganistan sunt patetice, personajul chiar seamana cu umbra neagra, prost conturata, care se agita incoace si-ncolo in unele momente ale povestirii. Panica, teama, singuratate, disconfort, accese de paranoia, insomnii, nesiguranta. Te si intrebi ce-o fi cu eroul asta deloc eroic care tine mortis sa se implice intr-o lume careia nu-i apartine. Insa povestea periplului sau in Panjshir, alaturi de combatantii lui Massoud, este o aventura in toata regula. Istorii multe si marunte vin sa se adauge firului narativ, povestea acelui timp si acelui loc capata contur si consistenta, ca o poveste in poveste.


Mi-a parut ca sfarsitul "Muntelui" este mai putin compact decat cel al lui "Crulic". Dramatismul si-a facut deja efectul si eroul dispare cumva impacat cu sine insusi. Procesul este cumva natural si nu are grandoarea lintoiului care strabate mii de kilometri pentru a ajunge la punctul de unde toata aventura lui Crulic a pornit. In plus, monologul din “Crulic” a devenit dialog post-mortem intre tata si fiica, cu explicatii si digresiuni pe care nu le-am simtit necesare.

Ceea ce conteaza insa in “Muntele magic” este avalansa vizuala de n variante animate care agrementeaza fiecare episod al vietii lui Adam. Fotografii decupate si animate, desen, secvente 2D alternand cu 3D, decupaje, colaje, secvente construite din hartie si animate, animatie pe sticla, guasa si acuarela, grafit, pastel gros. Scena dejunului parizian, improvizata in stop motion prin animarea unor bucati de carton care improvizeaza tacamurile si continutul farfuriei, cana de cafea, ar putea fi un scurtmetraj independent. Desenul trece prin mai multe faze, de la cel cu aer naiv la frumoase improvizatii care tin de grafica (secventa mortii calului de exemplu), de la schite aeriene la abstractiuni. Aceasta continua schimbare a suportului povestirii, aceasta versatilitate constanta care ataca insusi aspectul personajului principal, este probabil un indicator al anarhiei prin care trece personajul. Eroul este in acest caz o colectie de aspecte, de stari, senzatii si amintiri care nu trebuie privite din acelasi unghi. A-l documenta in acest caz este a sugera prin n modalitati artistice harta sa interioara (care, evident, nu este exhaustiva si nici neaparat obiectiva: ce se alege de mama Anjei care este legata doar de un singur episod ? Care sunt de fapt motivatiile care-l fac pe Adam sa-si paraseasca fiica in favoarea unei aruncari in necunoscut fara coarda/ plasa de siguranta ?)

Aici un interviu cu Anca Damian, luat cu ocazia editiei 2015 a festivalului de la Karlovy Vary.




Primul film vazut din programul “Festivalul filmului german” a fost un blind choice. “WhoAmI” nu era in plan sa fie vazut, dar n-am avut de ales, festivalul face sali pline si e greu sa-ti procuri bilete pe ultima suta de metri. Cum ceva imi spunea ca numele cineastului, Baran Bo Odar,nu-mi este total necunoscut, am scotocit prin programe vechi de festival si s-a dovedit ca la TIFF 2011 am putut vedea debutul sau de lungmetraj, “The Silence/Das letzte Schweigen” (2007).

Fusesem atunci interesata de felul in care se foloseau regulile interioare de functionare a thriller-ului in context european. Victimele lui Odar dispareau cam ca in filmele americane, dramele capatau aceeasi turnura insa, la un moment dat, scenariul bifurca pe tandemul criminal, oferind o perspectiva destul de tulbure dar realista a deviantei pedofile. Imprumuturile din codurile genului erau facute destul de inteligent, cineastul nedorind sa copieze subgenul american.




WhoAmI/"Who Am I - Kein System ist sicher” merge in aceeasi directie. Reteta sa este un mix de “V for Vendetta” cu “Fight Club” si cu ”Usual Suspects” grefat pe scheletul filmului cu super eroi. In fundal, o multime de referinte cinematografice la filme similare abia asteapta sa fie semnalate pe forumuri. Unele secvente au potentialul comic al parodiei.



Ceea ce mi s-a parut interesant este in primul rand procesul de mutatie suferit de filmul cu super eroi in aceasta varianta europeana, care-l reduce la scara aproape realista. Eroul, un introvert care vinde pizza si se ocupa cu hackingul in timpul liber, il citeaza pe Superman, dar intelege ca super puterea sa, abilitatea de a fi cel mai lambda dintre indivizi este cheia succesului in materie de hacking&Co. Frauda este eufemizata frumos prin termenul de “inginerie sociala” si include ca activitate principala hackingul, dublat de-o duzina de alte activitati ilicite. Personajele ajutatoare (pentru ca un super erou, oricat de super este el , nu functioneaza niciodata singur) sunt intruchipari ale unei abilitati similare. Ma gandesc la toate filmele care deconstruiesc “lovituri” geniale (“Ocean’s...”) , acestea includ in mod obligatoriu faza in care echipa de soc este aleasa si la care numai cei care care exceleaza in ceva anume au acces. In acest caz, Beniamin se adauga unui micro nucleu de loseri cu abilitati software si hardware cu totul aparte, condusi de ambitiosul Max.

Alt lucru care mi s-a parut interesant, filmul cu super eroi merge pe fagasul lui pana la un moment dat: Beniamin si companionii sai fondeaza CLAY, grupul de hackeri este foarte apreciat de conglomeratul de utilizatori ai WEB-ului pentru giumbuslucurile pe care le pun la cale. In momentul in care eroii sunt deranjati de faptul ca autoritatile nu ii iau in serios si-i considera inofensivi, filmul comuta pe varianta “Fight Club”. Este inclus si topicul “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte” in sanul super echipei, basca o poveste de dragoste. Este inclusa si povestea adiacenta a anchetatoarei pe cale sa fie suspendata. Corectarea aceasta a tirului obliga scenariul la niste inginerii nu prea realiste, astfel incat ultimele minute ale filmului, cu explicatia finala, sunt chiar trase de par. Cineastul insa stie ca spectatorul vede ceea ce vrea sa vada; odata injectata adrenalina si odata efectul obtinut, curba descendenta nu mai conteaza atat de mult. Spectatorul se va multumi in acest caz cu faptul ca a asistat la un film cu ritm sustinut, cu un montaj asjderea, cu rasturnari de situatie si pe alocuri cu viteze mai mari decat cele standard in fillmele europene de actiune.

Alt lucru care mi s-a parut interesant: scenariul. Scenariul minte de la inceput asa cum si personajul minte. Sfarsitul nu este deloc sfarsit, personajul nu este ceea ce afirma ca este (un geek hiper timid, paralizat constant de interactiunea cu fata pe care o iubeste), hackingul nu este ceea ce media lasa sa se vada ca este. Scenariul este deci foarte in faza cu personajul.

Alt lucru care mi-a placut: solutia aleasa pentru a “ilustra” dark web-ul este isteata in contextul in care hackingul este doar o parghie pentru action movie. Dark web-ul este deci un soi de tren underground in care se materializeaza  ferestrele IRC. Atmosfera este rece si semi opaca. Utilizatorii poarta masti dintre cele mai diverse si circula alene, se aseaza sau isi dau tarcoale, isi fac cadouri periculoase sau isi trantesc usile in nas. Uneori spatiul se goleste ca prin farmec. Discutiile din aceasta zona sunt foarte fancy, ele se desfasoara intr-un chat digital dublat de-o mormaiala de voce distorsionata.

Morala:
- Baran Bo Odar ofera un raspuns coerent la intrebarea: cum poate cinematograful european sa creeze filme de entertainment in zona actiune care sa aiba si succes de casa.
- Filmul va avea un remake facut de Warner Bros (nu prea inteleg cum vine asta, filmul fiind avand ca producator principal Sony Pictures) iar Odar, asemenea lui Nicholas Winding Refn, va acepta cel mai probabil parcursul hollywoodian.

Un comentariu: