Anim'est 2010: L’illusionniste - un biopic si jumatate

Nu exista biopic fara promisiunea revelarii unui secret din spatele cortinei vietii artistice, lumea se duce sa vada astfel de product cinematografic pentru “cum era in realitate” actorul X sau omul politic Y care fac obiectul peliculei. Este iluzia cea mai populara a unui film de acest gen. Ce ne facem insa daca biopicul se da drept fantezie aproape autofictionala in care secretele biografice se lasa citite cu mult mai multa dificultata iar “revelatiile” sunt reduse la marunte interpretari? Pentru cei curiosi de “adevar” exista astfel de povesti cutremuratoare.

Indragostiti declarati de magia fictiunii se marginesc sa ia povestea propusa de pelicula ca atare. Realitatea din culise nu mai are importanta daca povestea se desfasoara multumitor.

Sursa: Pathé Distribution

Sa luam scenariul “Iluzionistului“ lui Sylvain Chomet: Tati il lasase la sfarsitul anilor 50 sub forma unei “nuvele de vreo 30 de pagini, un text fara dialoguri, foarte bine scris, foarte delicat”. Adica povestea scurtei si improbabilei intalniri dintre un prestidigidator aflat la apusul carierei sale de artist si o foarte tanara orfana, undeva intr-un satuc din Cehia, precum si aventurile acestui cuplu insolit in Praga pana la inevitabila despartire. Iata un amestec de comedie cu gravitate melancolica, de fictiune cu realitate pe care Sylvain Chomet isi propune sa-l repuna pe tapet in versiune animata. Din acest scenariu pe care odinioara Tati l-a amanat sine die s-a schimbat cam “treizeci la suta “din care mare parte il reprezinta elementul autobiografic cu stampila Chomet (Edinburg si experienta britanica, propria perceptie a anilor 50, a artei care se transforma neincetat, inclusiv animatia clasica fortata de perspectiva 3D sa devina mai spectaculoasa).

De cealalta parte a oglinzii – Tati vs Tatischeff

Asadar Tati or not Tati in calitate de scenarist? Tati or not Tati in perceptia si redarea atmosferei povestii? Tati ot not Tati ca sursa de inspiratie? Gasesc ca ceea ce a rezultat din aceasta adaptare este mai mult decat resuscitarea respectuoasa a imaginii unui cineast care trece mai ales la cinemateca. Experimentul imi pare a fi ilustrarea fidela a metodei Tati de abordare a unui personaj, de incadrare a lui in profunzimea (profuziunea?) multistratificata a unei secvente. Pe scurt, “L’Illusionniste” este foarte tatiesc.

Tatischeff este in acelasi timp si Jacques Tati si Monsieur Hulot si “Mon Oncle” intr-o suita de planuri largi, generoase si pline de semnele unei epoci pe care multi astazi nu o mai inteleg. Exceptie face Sylvain Chomet care face ce face (asimileaza metoda de configurare a spatiului lui Tati, intelege nostalgiile cineastului, isi descopera idiosincrazii pentru tipul de comic cultivat de Tati, este atent la detalii privind receptarea sociologica a modelor si schimbarilor timpului care abunda filmele acestuia etc) si-l “prinde” pe Tati fara sa-l copieze.

Intalnire de gradul 3

Tatischeff este si nu este Monsieur Hulot. In contactul cu scena mersul leganat si rigid al artistului se accentueaza ca un tic comic, impreuna cu tinuta (pantalonii si haina  prea scurte, tinuta roz de “demo” in vitrina magazinului). Tatischeff este si nu este Tati, asa cum Sophie este si nu este Alice, asa cum povestea este si nu este “adevarata” in sensul biopic al povestii. “Jumatatea” care ii apartine lui Chomet investeste “L’illusioniste” cu un joc de similitudini de gusturi si coincidente care se traduce cum nu se poate mai fidel in secventa din cinema, cand Tatischeff  incremeneste in fata unei secvente “adevarate” din “Mon Oncle “ in care da nas in nas cu dublul sau mai-mult-decat-cinematografic.

O adevarata intalnire de gradul 3, cum nu se poate mai cruda si mai revelatoare, in timp ce ambele personaje  (cel din “Mon Oncle” si cel din filmul lui Chomet) se pregatesc sa fuga da parca scurta intalnire ar marca intr-un fel o trecere de cealalta parte a oglinzii de care Lewis Carroll vorbea altadata.

Am ales sa urmaresc filmul situandu-ma in intervalul dintre “fantezia” scenariului initial si “realitatea” faptelor la care acesta face referinta. Ceea ce m-a ajutat a fost animatia, o gigantica experienta desenata sub egida Pathé, un experiment la care au luat parte 300 de artisti creatori din toate colturile lumii (cei care au citit cu atentie genericul de final au avut timp sa se convinga), adica 400 de planuri cu mii de detalii si zeci de personaje, totul  prezentat in 2D pe alocuri condimentat cu 3 D si efecte speciale aproape imposibil de sesizat.

Iepuri si palarii sau ”magicienii nu exista”

“Well, the white rabbit is always something I’ve seen in Disney animated films. They’re always cute and nice and I thought, ‘I’m going to do the contrary of those, I’m going to do a real bastard, a rabbit who doesn’t even behave like a rabbit because he purrs and fetches’! I just went absolutely mad with this character.” 

spune Sylvain Chomet intr-unul dintre interviurile explicative care au urmat proiectiilor filmului.

Sursa: www.bodoi.info

Despre iepurii din palariile magicienilor se stiu in general putine lucruri. Chomet  isi ia libertatea de a transforma un simplu accesoriu “magic” intr-un adevarat personaj  secundar comic si carnasier in acelasi timp. O adevarata bestie cu comportament pisicesc care-si permite sa semene fizic foarte mult cu Tatischeff in momentul in care acesta il elibereaza  pe o pajiste udata de ploaia scotiana.

Aceeasi schimbare este operata cu personaje secundare precum clovnul scheletic suicidar si dedat la bautura, ori cu ventrilocul de moda veche.

Toate aceste prezente care umplu background-ul lumii spectacolului cu ocupatii artistice (aproape) disparute sau cazute in dizgratie sunt aici folosite de scenariu pentru a arata ca magia nu exista, ca eforturile lui Tatischeff de a o minuna pe Alice sunt disproportionate. In fond, stralucirea oferita de incantarea momentului ocazionat de performarea momentului artistic este falsa. Poate de aceea, separarea dintre batranul iluzionist si tanara fata se incheie ca un spectacol cu stingerea luminii si eliminarea personajelor din scena.

Adolescenta care se lasa inventata

Cea mai interesanta reflectie sociologica pe care “Illusionistul” o propune este certitudinea nasterii unei varste. “Inainte adolescenta nu exista” spune Chomet. Concertul lui Billy Boy & the Britoons  este un alt  mod de a performa iluzia in fata unui public la fel de exclusivist ca batraneii care prefera scamatoriile molcome ale lui Tatischeff.

Adolescentul este in stare sa resimta coplesirea infantila in fata miraculosului (vezi istericalele ocazionate de concert) si in acelasi timp sa-si creeze o (efemera) identitate bazandu-se pe puterea financiara a unei societati deja grabite sa consume.

Alice, fata din Hebride, nu este printesa din filmele Disney care-si implineste destinul prin intermediul fabulosului print. Dimpotriva. Intalnirea cu miraculosul este un esec pentru ambele parti: Iluzionistul isi da seama ca “magia” se intretine in afara scenei numai cu mijloace financiare pe care nu le are, Alice este fortata de imprejurari sa inteleaga ca un colier nu poate costa un penny si ca nu toate dorintele se implinesc.

Si pentru ca tot vorbim de Disney, sa ne aducem aminte de conventiile tacite ale personajului “bun”: fizic dragalas, ochi mari (eventual albastri) umbriti de gene luni, posturi gratioase, mers dansat, personaje tricotate din tot ceea ce poate impinge spectatorul la o identificare aproape imediata cu acestea. Chomet afirma ca fizionomia Alicei respecta, in urma unei aprige documentari, tipologia tinerilor din Hebride in anii 50’: pometi foarte inalti, frunte joasa, ochi albastri sau gri, trasaturi colturoase. Rezulta o Alice aproape masculina pe care privirile citadine o pot ignora cu usurinta. Transformarea fetei de la tara intr-o domnisoara de la oras tine de “magia” foarte costisitoare pentru un Tatischeff foarte impartit intre obiceiurile sale fruste si dorinta de a o incanta pe tanara fata.

Vorbeam despre  numeroasele intalniri pe care acest film le ocazioneaza (Tatischeff si Tati, Chomet si Tati, Chomet si propria-i istorie personala), iata una, mai putin cruda, dar mai revelatorie pentru personajul Alice. Crisalida s-a transformat in fluturele elegant care in treacat se oglindeste multumita in vitrina sub privirile invidios-admirative ale unei alte nou-venite in universul citadin. Alice isi intalneste prin intermediul vitrinei dublul, adica manechinul imbracat si coafat identic. Tanara femeie nu fuge, oglinda vitrinei ramane opaca iar fata isi asuma identificarea mimetica cu ansamblul codurilor si semnelor care alcatuiesc “moda” grupului social de care se agata.

Spectacolul care moare, dar nu se preda

Filmul lui Chomet se cere vazut cu atentie de mai multe ori, ba chiar adnotat cu grija in ceea ce priveste referintele la spectacolele de music-hall, amestecul acela de circ si cabaret, de amuzament de bulevard si hai sa-i spunem jam session, muzica live vocala si instrumentala fara pic de playback, interludii fanteziste, cuplete satirice in duo si trio, crooneri, trapezisti si dive in rochii de seara, improvizatii comice, bis-uri neprevazute ori tablouri dansate. Referintele mustesc, probabil pentru ca intre Chomet si Tati exista o chimie cu totul speciala atunci cand este vorba de varstele scenei. De la “Tripletele din Belleville” la “Iluzionistul” curenti subterani circula intre scena si culise, referinta temporala a anilor 50 fiind aceeasi. Este frapanta finetea cu care Chomet surprinde ceea ce numai un fin cunoscator intr-ale music-hall-ului care era Tati poate sa inteleaga: subtila schimbare care se opereaza in culise atunci cand Britoon-ii invadeaza cabinele fostelor stele de altadata.

Iluzionistul

In ceea ce-l priveste pe Tati, simtul sau artistic a convertit cumva scena in planul de ansamblu folosit in cinema. In opinia lui Chomet “Tati dovedeste acest simt al punctului de fuga pe care il au pictorii, el privilegiaza spatiul ca o scena pentru momentele sale comice ceea ce este fara indoiala legat de lipsa oricarei formatii cinematografice”. Chomet imita pe alocuri aceasta inregistrare din interior a ceea ce se intampla in plan (vezi secventa in care Tatischeff asteapta in culise sfarsitul concertului tinerilor rockeri, unde camera inghite culisele, avanscena, primele randuri ale publicului, luminile rampei, miscarile masinistului si cele ale prezentatorului show-ului).

O alta secventa tatiesca este cea din carciuma scotiana in care Tatischeff ajunge la un moment dat ca performer al unui numar de prestidigidatie printre betivani, batranei curiosi, dansatori infocati si litri de bere. Totul in fata unei camere fixe. ”Imi place, spune Chomet, sa vad ca de multe ori in filmele lui Tati apar picioarele protagonistilor. Desi in animatie este foarte complicat sa desenezi picioare”.

Orasul ca personaj principal

In procentele care reprezinta schimbarile aduse de Chomet scenariului lui Tati este inclusa si alegerea Edinburgului. Aceasta este “jumatatea de biopic“ care tine numai si numai de Sylvain Chomet. Orasul este intotdeauna vazut de sus, sau de pe colinele colturoase din apropiere. Este mai mult decat o locatie geografica, mai degraba un sentiment alcatuit din schimbarile operate de meteorologie, de luminozitate, de ceturi, ploi, nocturne sau rasarituri de soare. Din departare, arhitectura nu are nimic din modernitatea tatiesca, lipsita de riduri de expresie ca un fundal de scena. Chomet nu ezita sa explice ca acest Edinburg ii apartine, este rezultatul unei experiente autobiografice de mai multi ani, asa cum Montrealul “Tripletelor” venea din experienta pe care cineastul francez a avut-o in Canada.

Ar fi multe de spus despre “L’Illusioniste” despre imaturitatea funciara a  personajelor, despre “curatenia”/ vs “ambiguitatea” relatiilor dintre Tatischeff si Alice, despre constructia secventei care are ca punct de fuga secventa din cinematograf, despre gaguri si dificultatea de a monta in varianta animata complicatul plan “tatiesc”, despre abilitatea fondu-urilor, despre apetenta lui Chomet pentru planul de ansamblu care descrie si circumscrie peisajul, despre sentimentul pe care il poate degaja acesta din urma. Ma opresc insa aici si imi doresc sa vad ca “L’Illusioniste “ este programat ca orice alt film in  cat mai multe sali de cinema. Este nevoie de el.

Sursa: ElectricSheepMagazine