Anim'est 2010: Competitie scurt metraj - calupul 4

O spun post festum, dupa incheierea festivalului adica, avem de-a face cu calupul castigatorilor: nu mai putin de trei filme din cele ce urmeaza fiind premiate.

◘◘◘◘◘

Jean François – (Franta 2010), regia Tom Haugomat, Bruno Mangyoku

Iata un film interesant. Amintirea&copilaria sunt subiecte batute si dezbatute de foarte multe filme, problema este, cred eu, felul in care o faci. Ceea ce m-a atras la "Jean-François” este sobrietatea cu care se abordeaza astfel de subiecte sensibile.

Teaserul filmului se poate vedea pe situl Cube Creative. Filmul intreg se poate vedea online pe situl coproducatorului Arte. 

Sursa: Bruno&Tom

Spuneam ca povestea este simpla: Jean-François, campion de natatie devenit faimos, este de fapt un ditamai omul mancat in secret de nostalgia copilariei petrecute la malul marii, cu valurile, scoicile si geamandura care i-a servit la primele antrenamente de inot. Figura tatalui, mult mai mare decat a copilului Jean-François arata cat de grea este povara amintirii si cat de stringenta necesitatea calatoriei pe care eroul o intreprinde pana la urma pana la malul marii. Numai ca in copilarie oricat ai vrea nu te mai poti intoarce.

Mi-a placut optiunea pentru o animatie simpla in 2D plecand de la desen. Mi-a placut si mixture realitatii cu amintirea, precum si fondul muzical ales, foarte nostalgic si in acelasi timp de o melancolie sobra cu totul aparte.

Filmul a primit premiul “Jean-Luc Xiberras” pentru cel mai bun debut la Annecy editia de anul acesta.

Aici cateva informatii si fotografii ale scurtmetrajului pe blogul colectiv al celor doi animatori iesiti din scoala de la Gobelins. Despre Bruno Mangyoku, cateva informatii aici, despre Tom Haugomat, aruncati un ochi aici.

◘◘◘◘◘

Zero – (Australia 2009), regia Christopher Kezelos

“Zero” face parte din categoria filmelor placute, cu o morala serioasa in final si o gaselnita narativa interesanta (matematicile sa traiasca) care dau bine in programele tv de promovare a scurtmetrajului si animatiei. Realizarea (stop motion cu papusi din lana) nu are nimic extraordinar, filmul insa se incheaga si merge pe picioarele lui de la inceput pana la sfarsit.

Intrand pe pagina filmului am aflat ca exista un festival dedicat filmelor realizate in stop motion la Montréal unde filmul a fost selectat. Tot pe pagina filmului gasiti informatii complete despre conceptie, festivalurile in care acesta a fost si este selectat pentru competitie si un trailer.

◘◘◘◘◘

Teclopolis – (Argentina 2009), regia Javier Mrad

A fost unul dintre filmele pe care le asteptam, asta pentru ca am vazut la una dintre editiile trecute Animest un alt film realizat de catre Javier Mrad, “2 metros” (il puteti revedea aici). Mi-a placut atunci ideea de-a fabrica daca nu o lume intreaga, cel putin o situatie utilizand obiecte carora stop motion-ul le confera viata. Mi-a placut si situl producatorului Can Can Club, implicat in proiecte video, publicitare, de scurtmetraj de animatie folosind exclusiv 2D si stop motion.

Sursa: blogul filmului

“Teclopolis” este mult mai ambitios, propunandu-si sa descrie nasterea si prabusirea unei civilizatii tot in stop motion; in prim plan, dragostea dintre o camera super 8 si efigia din metal a unei sirene care se lupta cu invadatorii tehnocrati. In opozitie cu acestia, inceputul filmului este aproape bucolic: o iarba deasa alcatuita din comicsuri vechi, o plaja linistita pe care spuma marii (o cuvertura crosetata suprapusa cu o folie de polietilena albastra) aduce la mal din cand in cand pesti (chei de alama). Doua pasari multicolore (doua chei franceze) completeaza peisajul.

Cand Teclopolis apare din nimic, privelistea este maiestuoasa, stop motion-ul face sa rasara din pamant & mare o padure de zgarie nori (mii de tastaturi aruncate la gunoi au fost folosite in acest scop) printre care circula sute de indivizi dubiosi de forma unui mouse (iarasi nenumarate variante de mouse au fost recuperate si refolosite in film).

Puteti vedea un trailer mai sus si pe situl filmului au fost selectate mai multe fotografii de making of. Sunt convinsa ca filmul este direct legat de notiuni precum recuperare / refolosire / consumerism dar, dincolo de asta sta imaginatia celor care au construit filmul.

Dintr-un interviu-fulger acordat la Annecy de catre Becho Lo Bianco (responsabilul cu animatia) si de Mariano Bergera (animator), proiectul s-a nascut prin ricoseu dintr-o creatie de arta care nu avea legatura cu animatia, urmand ca, ulterior, ideea de a extrage un scurt metraj animat sa ocupe 2 ani, timp impartit in mod egal intre realizare si conceptie.

◘◘◘◘◘

Ente, Tod und Tulpe / Duck, Death and the Tulip – (Germania 2010), regia Matthias Bruhn

Ei, de-acuma stiti deja doua lucruri:

1. Matthias Bruhn e tipul cu “Post!” de anul trecut, adica cel care a incasat premiul publicului.
2. “Ente, Tod und Tulpe” a castigat anul acesta o mentiune speciala a juriului pentru scurt metraj.

Aici se gaseste situl Trick Studio, adica studioul de animatie condus de catre Mathias Bruhn unde puteti vedea imagini extrase din toate creatiile de pana acum.

Sursa: Trickstudio.de

Ce este pana la urma “Ente, Tod und Tulpe?” Deja este vorba de o adaptare dupa o carte ilustrata de succes  scrisa de Wolf Erlbruch. Filmul a dorit sa pastreze exact acelasi stil al desenului din carte si si-a propus o animatie nespectaculoasa si echilibrata. Discutia filozofica dintre ratoi si moarte este totusi putin cam prea orientata catre varste scolare pentru gusturile mele.

◘◘◘◘◘

A Family Portrait – (Marea Britanie 2009), regia. Joseph Pierce

Cu Joseph Pierce am facut cunostinta la un program “British Animation”acum un an, cand filmul sau “Stand Up” (de revazut pe situl regizorului) a fost selectionat in program. A fost unul dintre cele mai crude filme, un text incredibil de taios construit in jurul aceluiasi tip de animatie ca si in “A Family Portrait”, rotoscopia adica. Desenul este operat pe hartie, nu pe calculator, de unde senzatia ca personajele care trebuie sa stea cuminti la poza sunt stapanite de o bataiala stranie, de parca poza de happy family le-ar da mancarimi. Iata rand pe rand paranoica mama, infidelul tata, fetita rautacioasa si baiatul imbufnat chinuindu-se sa para ca sunt impreuna. Textul este la fel de crud, numai ca acum imaginea a devenit mult mai sugestiva in grotescul ei: nasul, limba, ochii sunt piese extensibile si scapa ocazional de sub controlul ratiunii.

Aici pagina dedicata filmului pe situl producatorului Fiftynine Productions, iar aici un interviu cu autorul a carui pagina de internet o puteti gasi aici.

Ultimul update: ”A Family Portrait” a fost recompensat cu o mentiune speciala a juriului pentru scurt metraj.

◘◘◘◘◘

Big Bang Big Boom – (Italia 2010), regia Blu

Cei care au urmarit “Animest” de anul acesta stiu ca trofeul festivalului a fost atribuit filmului prezentat in competitie de street artist-ul Blu. “BBBB” se vrea “o scurta poveste nestiintifica despre evolutie si consecintele ei”, iar trailerul pe care il puteti vedea aici este o mica demonstratie de ceea ce este de fapt acest film. Ideea nu are nimic original, povestea despre evolutie a lui Blu se tine strans de evolutia speciilor asa cum se invata ea in scoala. Doar la capitolul “hominizi” isi mai permite artistul niste divagatii poetic vizuale pe tema apetitului razboinic si (atot)distrugator al acestei rase.

Ceea ce este interesant in “BBBB” este realizarea: sa faci wall painted animation (specialitatea lui Blu) si sa lucrezi absolut singur este munca de Sisif care se cere recompensata. Animatia este admirabila, detaliile sunt privilegiate, iar viata, asa cum este ea imaginata de catre ochiul artistului, “curge” dintr-un ev intr-altul in imbinari de forme, obiecte si culori. As acorda o nota maxima si montajului.

Notati-va undeva numele lui Andrea Martignoni, responsabilul cu soundtrack-ul.

PS: ar fi bine sa (re)vedeti si “Muto” semnat de acelasi artist, proiectat anul trecut la Animest.

◘◘◘◘◘

Please, call back later – (Belarus 2010), regia Yulia Ruditskaya

Sursa: festival Tindirindis

Se vorbeste despre o calatorie in filmuletul Yuliei Ruditskaya, o calatorie dorita, visata si ulterior inceputa, o calatorie-evaziune dintr-un univers trist si solitar intr-un altul exagerat de atragator in dulcele stil al marketingului turistic. Imi place desenul dichisit al Yuliei si atmosfera artificiala in care traieste si viseaza, intre doua telefoane, eroina sa. Yulia a mai regizat "Poznija Gosci / Oaspeti la miezul noptii" vazut anul trecut la Anim'est.

◘◘◘◘◘

Mortale – (Italia 2009), regia Paolo Bonfiglio

Autodidact si multitalentat, Paolo Bonfiglio este genul curios. Interesat de scenografie, de limbajul cinematografic, design, filmele de arta, muzica electro, Bonfiglio isi incepe ambitiosul proiect (un triptic animat de scurtmetraj) cu “Mater” pe care il puteti vedea aici, daca nu l-ati vazut deja la Animest  2008 (eu mi-am amintit reactia din sala la proiectia acestui film).

"Mortale" este al doilea scurt metraj animat din acest proiect, numai ca desenul in penita este mai sobru, iar monocromia mai pronuntata. Muzica (aceluiasi) Mick Harris este perfect adaptata atmosferei inghetate in care se invarte anonima silueta, probabil ultimul individ de pe pamant in viziunea lui Bonfiglio. Filmul este produsul unui montaj ca de videoclip, ramai insa cu senzatia ca exista o poveste in spatele primplanurilor cu cap de mort, gari pustii, urme de pasi in zapada si randuri de copaci dezvoliti. Ultima secventa este tulburatoare.

◘◘◘◘◘

Chienne d’histoire / Barking island, (Franta 2010), regia Serge Avédikian

“Chienne d’histoire” (titlul acesta ironico-metaforic mi-a dat dureri serioase de cap la traducere) dureaza 15 minute, fiind scris si regizat de catre Serge Avédikian, folosind picturile lui Thomas Azuélos, animatia lui Jimmy Audoin si muzica lui Michel Karsky. Studioul care l-a produs este Sacrebleu Productions. Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj de la Cannes l-a facut celebru (nu pe studio, care oricum este celebru, ci pe filmul care altfel ar fi fost vazut la festival doar de cei cativa interesati si entuziasti).

Povestea se inspira din istoria adevarata si urmareste trista soarta a cainilor fara stapan din Constantinopolele inceputului de secol XX cand guvernul decide nu exterminarea lor dupa mijloace “curate” occidentale, ci eradicarea animalelor prin exilarea lor pe o insula pustie din largul marii Marmara.

Cine are ochi de vazut, bineinteles ca va vedea in spatele acestei istorii “cainesti” o fabula politica despre ambitiile Turciei de a fi (si a nu fi) tara europeana, despre raporturile culturale si sociale dintre orient si occident si despre profundele diferente de mentalitate care nu inceteaza sa socheze ambele parti. Undeva in filigran se tese si povestea armeneasca - in ultima secventa Enver si Talat Pasa incearca sa scape de latraturile sinistre care se aud de pe insula inchizand ferestrele pentru a putea cina linistiti, ei sunt cei care cativa ani mai tarziu vor concepe exterminarea armenilor.

Am simtit scenariul acesta mai degraba politic si in mintea mea l-am asociat mai usor cu Hamelin si al sau cantaret din flaut decat cu L’île aux chiens de Georges Goursat (aka Sem) si mai ales cu Catherine Pinguet (Chiens d’Istanbul) asa cum se sugereaza aici.

Ceea ce mi-a placut in ”Caineasca poveste” este lipsa dialogului, folosirea acuarelei in tenta expresionista si implicit a notiunii de fondu pentru racordurile de montaj. Desi toata lumea lauda soundtrack-ul lui Michel Karsky (fasonat in aceeasi cheie expresionista) mie mi-a ramas in minte mai degraba rumoarea de fundal  pe care am gasit-o condimentata din belsug cu aluziile sonore a ceea ce trebuie sa fi fost atunci Constantinopolele.

Aici un interviu decontractat cu Serge Avédikian, relatiile sale cu filmul politic, cu animatia si filmul de scurt metraj.

◘◘◘◘◘