A fost in primul rand
“Metropia ” lui Tarik Saleh, o megaproductie nord-europeana pusa in mainile unui street artist suedez devenit celebru si
hotarat sa se lanseze in regia de film. Avand la dispozitie numai lista de
dialoguri si-un trailer, am putut sa-mi contruiesc filmul in minte inainte
de-al vedea. Nu ca as fi stie ce desteptaciune, ci pentru ca secventele se
succed ingrozitor de previzibil.
Dupa unii
rezultatul acestei experiente“cumuleaza atat de multe excentricitati incat este
aproape cartoonesc”. ”Metropia” vrea sa fie un neo noir futurist & distopic care pune pe tapet toate tonurile
de gri si maro posibile si incearca sa propuna o animatie aparte.
Ideea de a face din
metrou un construct cu tenta totalitara este o trista variatie pe aceeasi tema
draga anilor 80 care a inflorit in pelicule precum “1984” ori “Brazil” si a devenit vintage in deceniul urmator (vezi
succesul de casa al lui “V for
Vendetta”). Kafka nu
prea are ce cauta in lista de referinte a acestui film.
Ce este nou in lumea
metropiana? Nu mare lucru. “Metropia” se petrece in Europa, penduland intre
Paris, Copenhaga, Berlin si Stokholm. Calatoria pan-europeana este redusa la o
insiruire de semne exterioare (un nume de gara ici, o adresa cu iz parizian
colo samd.) Europa care se lasa condusa de lobby-ul transportatorilor Trexx te
face sa te gandesti la o posibila tematica a dependentei colective de transportul
in comun. Emigratia selectiva practicata
in Europa din 2024 este tratata caricatural (live-show-ul Asylum nu valoreaza
lungul plan secventa din “Children
of Men” in care detaliile vorbeau convingator despre ghettoizare). Ideea
controlului fluxului mental colectiv (Dangst - samponul antimatreata cu
microcipuri combinat cu un call-center gigantic pe departamente nationale si cu
autohipnoza televiziunii) este demult fumata. Toate cliseele distopice sunt
dealtfel invitate aici: supravegherea dublata de paranoia, manipularea,
perspectiva gri, femeia fatala care transforma non-eroul in erou impingandu-l
la actiune.
Sursa: producatorul filmului, Atmo |
Ne bucuram deci sa
intrezarim in intunecimea ambianta una bucata Roger Olofsson, deprimat,
paranoic, plictisit si impovarat de normalitatea sa, una bucata Anna, prietena
a lui Roger care se pare ca nu paraseste niciodata minusculul apartament in
care cei doi locuiesc si una bucata femeie fatala, Nina, genul
frumos-destept-si-diabolic care vrea sa preia conducerea grupului Trexx
eliminandu-si brutal tatal din scaunul directorial. In jurul lor graviteaza
cateva personaje secundare mai degraba unidimensionale (cerberul de la
securitate, CEO-ul Trexx, politistii-militari etc).
In umbra lui Roger
creste Stefan, simili fratele sau, tipul de la call-center care ii controleaza
gandurile si-i aranjeaza viata. Din infernul asta nu prea ai cum sa scapi decat
repetand la infinit “nimic, nimic, nimic” pentru a nu fi reperat de
microcipuri.Salvarea vine de la o papusa Hello Kitty, cine-ar fi crezut?
Probabil ca,
scenaristic vorbind, daca paranoia ar fi avut macar o sansa sa existe, fie si
in umbra unei indoieli, situatia ar fi stat mult mai bine. Dar asa, din primele
5 minute spectatorul stie ca vocea din cap si Roger sunt doua unitati
distincte. Nici modul in care Nina il atrage in planul ei pe Roger nu mi-a fost
prea clar, iar publicitatea pentru samponul antimatreata n-are nimic
hipnotizant in ea.
Sursa: producatorul filmului, Atmo |
Ar mai fi ceva de spus
despre cum este construita senzatia de lume a viitorului: din cate mi-aduc
aminte, in 1962 cand cu montajul fotografic “La jetée”, Chris Marker nu avea
nevoie de foarte multe explicatii tehnice privitoare la lumea de maine si nici
de cine stie ce decoruri... ”Metropia” prefera microcipurile din Dangst si se
raliaza acelor fictiuni robotizate care cred ca explicatie cumva tehnica pot
inchega o lume intreaga. Din pacate, in cinema explicatiile au avut deseori un
efect ruinator pentru speta SF-ului.
O alta buba mare a
“Metropiei” imi pare a fi lipsa contrastului. Un film in alb-negru precum “Europa” folosea contrastul
pentru a crea senzatia de opresiune continua. “Metropia” nu contine nici alb,
nici negru, este un film in gri-gri. Am incercat sa-mi inchipui ce-ar fi fost
daca Saleh s-ar fi luat mai putin in serios si ar fi incercat, precum Lars von
Trier in “The Element of Crime”
sa aplice un filtru galben peste lumea metropiana, rezultatul ar fi fost
probabil mult mai surprinzator.
Unii cronicari
incearca sa indulceasca bomboana, ratiunea de a fi a “Metropiei” ar fi
aspectul, adica foto-realismul acela care aplica oamenilor si peisajului o
oglinda deformanta. Asadar capete supradimensionate lipsite de expresie,
corpuri rigide, cladiri strambate. Senzatia de irealitate este cultivata cu
sarguinta si merge pana la un punct. Lucratura tehnica si aspectul estetic ar
putea sustine un scurtmetraj ori un videoclip, nicidecum un lungmetraj care se
misca cu aceeasi lipsa de suplete ca si personajele sale.
Nu ash fi putut niciodata folosi atatea cuvinte, ca sa descriu un film mediocru shi sters. Adika: fara suflet, fara sens. Probabil un exercitiu pentru cineva.
RăspundețiȘtergereintr-adevar elemente fumate in maniera ...sfumato :D eu i-am gasit bube tu l-ai transformat in ciuma :))
RăspundețiȘtergere@ Adina- raspund cu mare intarziere, imi cer scuze pentru incetineala :) Intr-adevar, am fost cam vehementa cu filmul, asta pentru ca m-am enervat de doua ori: o data cand l-am tradus, a doua oara cand l-am vazut. Traducandu-l "pe neve" si gasindu-i liniile de dialog atat de previzibile, descoperindu-i fara efort elipsele si tranzitiile de secvente numai citind dialogul, mi-am facut o prima parere proasta. Dupa care, pedala de acceleratie impinsa la maxim pe smecherii vizuale m-a infuriat. Rezultat, cronica mea :)
RăspundețiȘtergereTu ai zis "sfumato" eu as zice "deja fumat" din pacate.