Anim'est 2010: Lungmetraj de weekend - Metropia

A fost in primul rand “Metropia ” lui Tarik Saleh, o megaproductie nord-europeana pusa in mainile unui street artist suedez devenit celebru si hotarat sa se lanseze in regia de film. Avand la dispozitie numai lista de dialoguri si-un trailer, am putut sa-mi contruiesc filmul in minte inainte de-al vedea. Nu ca as fi stie ce desteptaciune, ci pentru ca secventele se succed ingrozitor de previzibil.

Sursa: producatorul filmului, Atmo

Dupa unii rezultatul acestei experiente“cumuleaza atat de multe excentricitati incat este aproape cartoonesc”. ”Metropia” vrea sa fie un neo noir futurist & distopic care pune pe tapet toate tonurile de gri si maro posibile si incearca sa propuna o animatie aparte.

Ideea de a face din metrou un construct cu tenta totalitara este o trista variatie pe aceeasi tema draga anilor 80 care a inflorit in pelicule precum “1984” ori “Brazil” si a devenit vintage in deceniul urmator (vezi succesul de casa al lui “V for Vendetta”). Kafka nu prea are ce cauta in lista de referinte a acestui film.

Ce este nou in lumea metropiana? Nu mare lucru. “Metropia” se petrece in Europa, penduland intre Paris, Copenhaga, Berlin si Stokholm. Calatoria pan-europeana este redusa la o insiruire de semne exterioare (un nume de gara ici, o adresa cu iz parizian colo samd.) Europa care se lasa condusa de lobby-ul transportatorilor Trexx te face sa te gandesti la o posibila tematica a dependentei colective de transportul in comun. Emigratia  selectiva practicata in Europa din 2024 este tratata caricatural (live-show-ul Asylum nu valoreaza lungul plan secventa din “Children of Men” in care detaliile vorbeau convingator despre ghettoizare). Ideea controlului fluxului mental colectiv (Dangst - samponul antimatreata cu microcipuri combinat cu un call-center gigantic pe departamente nationale si cu autohipnoza televiziunii) este demult fumata. Toate cliseele distopice sunt dealtfel invitate aici: supravegherea dublata de paranoia, manipularea, perspectiva gri, femeia fatala care transforma non-eroul in erou impingandu-l la actiune.

Sursa: producatorul filmului, Atmo

Ne bucuram deci sa intrezarim in intunecimea ambianta una bucata Roger Olofsson, deprimat, paranoic, plictisit si impovarat de normalitatea sa, una bucata Anna, prietena a lui Roger care se pare ca nu paraseste niciodata minusculul apartament in care cei doi locuiesc si una bucata femeie fatala, Nina, genul frumos-destept-si-diabolic care vrea sa preia conducerea grupului Trexx eliminandu-si brutal tatal din scaunul directorial. In jurul lor graviteaza cateva personaje secundare mai degraba unidimensionale (cerberul de la securitate, CEO-ul Trexx, politistii-militari etc).

In umbra lui Roger creste Stefan, simili fratele sau, tipul de la call-center care ii controleaza gandurile si-i aranjeaza viata. Din infernul asta nu prea ai cum sa scapi decat repetand la infinit “nimic, nimic, nimic” pentru a nu fi reperat de microcipuri.Salvarea vine de la o papusa Hello Kitty, cine-ar fi crezut?

Probabil ca, scenaristic vorbind, daca paranoia ar fi avut macar o sansa sa existe, fie si in umbra unei indoieli, situatia ar fi stat mult mai bine. Dar asa, din primele 5 minute spectatorul stie ca vocea din cap si Roger sunt doua unitati distincte. Nici modul in care Nina il atrage in planul ei pe Roger nu mi-a fost prea clar, iar publicitatea pentru samponul antimatreata n-are nimic hipnotizant in ea.

Sursa: producatorul filmului, Atmo

Ar mai fi ceva de spus despre cum este construita senzatia de lume a viitorului: din cate mi-aduc aminte, in 1962 cand cu montajul fotografic “La jetée”, Chris Marker nu avea nevoie de foarte multe explicatii tehnice privitoare la lumea de maine si nici de cine stie ce decoruri... ”Metropia” prefera microcipurile din Dangst si se raliaza acelor fictiuni robotizate care cred ca explicatie cumva tehnica pot inchega o lume intreaga. Din pacate, in cinema explicatiile au avut deseori un efect ruinator pentru speta SF-ului.

O alta buba mare a “Metropiei” imi pare a fi lipsa contrastului. Un film in alb-negru precum “Europa” folosea contrastul pentru a crea senzatia de opresiune continua. “Metropia” nu contine nici alb, nici negru, este un film in gri-gri. Am incercat sa-mi inchipui ce-ar fi fost daca Saleh s-ar fi luat mai putin in serios si ar fi incercat, precum Lars von Trier in “The Element of Crime” sa aplice un filtru galben peste lumea metropiana, rezultatul ar fi fost probabil mult mai surprinzator. 

Unii cronicari incearca sa indulceasca bomboana, ratiunea de a fi a “Metropiei” ar fi aspectul, adica foto-realismul acela care aplica oamenilor si peisajului o oglinda deformanta. Asadar capete supradimensionate lipsite de expresie, corpuri rigide, cladiri strambate. Senzatia de irealitate este cultivata cu sarguinta si merge pana la un punct. Lucratura tehnica si aspectul estetic ar putea sustine un scurtmetraj ori un videoclip, nicidecum un lungmetraj care se misca cu aceeasi lipsa de suplete ca si personajele sale.