Daca a fost luni, a fost documentar – “Gonzo: The Life and Work of Dr. Hunter S. Thompson” de Alex Gibney

Chinuita proiectie! In principiu soarta documentarelor proiectate pe moca este trista, se aduna in sali cu aceasta ocazie o multime de oameni care in fond nu au venit acolo decat sa socializeze pe gratis, dar pe care filmul in sine ii plictiseste. Asadar foiala continua, pseudo-spectatori care intra in sala la jumatatea peliculei si scoala un rand intreg ca sa ajunga “acolo”, dubiosi vorbind la telefon, pe scurt impoliteturi dintre cele mai diverse. Se practica trecutul cu capul sus prin fata ecranului, daca se poate dus-intors si in pas de promenada. Se poarta plecatul la 10 minute dupa inceperea filmului si rezervarea unui rand intreg de scaune pentru prieteni. Dar ce nu se poarta?

 In sine, documentarul lui Alex Gibney, despre “unu’ Gonzo care nush’ ce-a facut” cum zicea o domnisoara in spatele meu, nu merita atata osteneala. Clasic ca un teledocumentar, “Gonzo: The Life and Work of Dr. Hunter S. Thompson” imbina cuminte reflectiile si amintirile unui grup de intervievati cu fotografii, imagini de arhiva pentru a explica cine a fost si ce a vrut Hunter S. Thompson. Se trece in zbor planat peste  copilarie si adolescenta, primul episod major al filmului fiind epoca Hell’s Angels. Se face o escala comica la Aspen, cand cu alegerile locale pentru serif si incropirea unui Freak Power Party pe care nu prea ai cum sa-l intelegi daca nu citesti “Fear and Loathing in Las Vegas”. Povestea chiar continua cu  “Fear and Loathing (...)” si inceputul colaborarii cu publicatia “Rolling Stone”, dupa care filmul campeaza confortabil in partea sa cea mai interesanta, nasterea, cresterea si ofilirea jurnalismului “gonzo”, adica mixul acela de realitate si fictiune care a fost atat de bine vazut in anii 60 si ‘70. In final, cateva consideratii despre rolul unic pe care Thompson l-a compus pentru sine si jucat pana la epuizare (episodul sinuciderii indelung anuntate care pana la urma a avut loc in 2005).

Cariera de journalist politic a lui Hunter S Thompson este elementul cel mai viabil si mai bine inchegat (si pe buna dreptate scriitorul este ocultat aici de celelalte dimensiuni ale personajului), cu discutii despre familia Kennedy, campania lui McGovern, antipaticul Nixon si promovarea lui Jimmy Carter, din perspective “jurnalismului subiectiv”, daca nu “magic“ (vezi episodul discreditarii lui Muskie la alegerile prezidentiale in 1972). Imi pare ca alegerile politice unui astfel de personaj fantasc nu au tinut nicidecum de optiuni coerente, ci de pasiunea lui aproape mamoasa pentru orice tip de marginalitate.

N-ai cum sa treci peste enormul apetit al personajului pentru autodistrugere (rezistenta sa extraordinara la consumul mult peste limite de alcool, droguri si coktailuri de medicamente, pasiunea morbida pentru armele de foc, excesele de furie, de paranoia, slabiciunea pentru femei si anturaje extatice), filmul insa o face cu foarte multa sobrietate.

Alex Gibney (cunoscut deja pentru "Taxi to the Dark Side," "Enron: The Smartest Guys in the Room") face apel la o serie diversificata de tehnici, incluzand split-screen-ul care poate deveni repede deranjant, colaje foto vertiginoase, fragmente de interviuri televizate. Ici-colo, cateva secvente din adaptarea cinematografica dupa “Fear and Loathing” si un singur ecou din “Where the Buffalo Roam”. “Aerul epocii” este sustinut vajnic de soundtrack-ul extras din discografia anilor folk-woodstockian si disco.

Ceea ce m-a surprins: filmul citeaza singura fraza cu adancimi ametitoare din “Fear and Loathing”, fraza care l-ar putea foarte bine defini pe Hunter S. Thompson cel care a ramas cumva ocultat de prezentul documentar, ca si cum Gibney s-ar fi prins ca stilul acesta de cinema nu poate sa reveleze cu mana pe inima ce s-a intamplat de fapt in acel timp.

Istoria e greu de cunoscut, din cauza tuturor rahaturilor care raman sub tacere, insa chiar si fara sa fii sigur de “istorie”, pare perfect rezonabil sa crezi ca, din cand in cand, energia unei intregi generatii ajunge la un punct culminant intr-o lunga strafulgerare lina, din motive pe care nimeni nu le poate intelege la vremea respective - si care nu pot niciodata explica, retrospectiv, ce s-a intamplat de fapt.