Expiff - Festivalul de film experimental – a fost editia princeps (I)

Nu, nu am uitat sa anunt festivalul EXPIFF (Festivalul filmului Experimental) aflat la prima editie bucuresteana, numai ca prinsa literalmente cu usa intre Dakino, Expiff, minifestivalul irlandez, cineclubul de miercuri, cinemateca in weekend si documentarul de luni, am cam lasat balta blogul. Si cu asta lista filmelor vazute dar necomentate s-a lungit si mai mult.

EXPIFF merita insa o postare aparte, in primul rand pentru ca dezvolt sentimente aproape materne fata de festivaluri aflate la inceput de drum; imi place sa simt balbele organizarii, sa vad trailere care miros de la o posta a improvizatie ori voluntari nestruniti corespunzator si alergand incolo si incoace fara nici un sens. Imi plac inceputurile de drum cand inca se mai vad insailarile, improvizarile in regim de urgenta. In al doilea rand e interesanta decizia organizatorilor de a organiza proiectii “pentru un public inteligent” dupa spusele lor si in acelasi timp de a lasa toate proiectiile libere. Rezultatul? Un haos aproape voios in foaierul de la cinema Scala, unde se intra/iesea in si din sala ca la turci. Proiectiile de weekend au devenit dificil de urmarit din cauza marelui numar de curiosi interesati nu atat de cinema cat de posibilitatea de a se incalzi pe de-a moaca si de-a viermui pe intuneric.

Cu Expiff am dat prima oara nas in nas miercuri seara cand am trecut prin dreptul Scalei si mai sa fiu calcata in picioare de multimea care forta intrarea (pe invitatii si in ultima instanta libera) la documentarul din 2008 al lui Peter Greenaway “Rembrandt’s J’accuse” Nu este de mine, mi-am zis si-am pornit mai departe catre cineclubul de la Union care pregatise pentru vizionare o ciudatenie, un Nicholas Ray din 1960, “The Savage Innocents” intr-o oribila varianta in care Anthony Quinn si Peter O’Toole sunt dublati in italiana. Gasiti aici cateva ceva despre istoria acestui film. La iesirea in sala m-am simtit extravaganta, in oras erau pe rol trei festivaluri de cinema, eu imi permisesem o fabula uitata despre relativitatea etnografica a unor notiuni precum justitia si morala intr-o varianta chinuita (o copie uzata pe pelicula cu multiple taieturi care face filmul sa para aproape enigmatic).

Mi-am scos parleala in zilele care au urmat, cand mi-am dat seama ca cele 8 calupuri de scurtmetraje din competitia Expiff rulau o singura data, la fel si lungmetrajele plasate seara tarziu, asa ca m-am grabit sa vad si eu ce se putea. Selectia a inclus in mare parte filme nu atat experimentale cat de festival, in ultima instanta accesibile oricui. Am apreciat apoi grija organizatorilor de a vorbi mult (in program am vazut multe seminarii, workshop-uri, masterclass-uri si discutii gen Q&A) despre filmul de arta, de autor, de festival. Filmele Expiff nu merg deloc cu urarea aceea aruncata in treacat de cunoscuti cand afla ca mergi la cinema, “distractie placuta” pentru ca ele nu propun nimic distractiv ori usor digerabil.

Probabil datorita aceluiasi sentiment matern fata de filmele altfel, ma gandesc sa vorbesc aici despre scurtmetraje, ele sunt la urma urmei cenusaresele proiectiilor din salile de cinema.

◘◘◘◘◘

“Kempinski” (2007) face parte dintr-o instalatie semnata de  foarte tanarul artist Neil Beloufa.  Pe situl Artslant Andrew Berardini dialogheaza cu autorul intre altele despre “Kempinski”. Se vorbeste despre curioasa subspecie a  documentarului etnologic cu tenta SF, in care partea SF este datorata faptului ca personajele vorbesc despre viitor folosind verbele la indicativ prezent si translatand dezvoltarea tehnologica (obligatorie de la “Star Wars” incoace) in ceva mult mai onest. Viitorul are legatura aici cu un fel de viziune magic-animista sustinuta si vizual si narativ de cativa povestitori anonimi. Mi-au venit in minte expozitiile de desene din scolile generale pe tema “future of the world”. Or “basnuitorii” malieni vorbesc mai mult de telepatie, mentalism, fuziune cu lumea animala, calatorii in care tehnologia este in mod curios aproape ignorata. Cu exceptia masinilor care vorbesc.

Sursa: ArtSlant

Cronicarul vede asemanari intre “Kempinski” si filmuletele lui Apichatpong “Joe” Weerasethakul si cred ca are dreptate.

Nu stiu daca filmul este voit livrat in stare ”bruta” sau calitatea DVD-ului de proiectie nu era destul de buna, cert este ca aspectul acesta improvizat este surprinzator de placut. Ma intreb chiar ce poate da un astfel de film in cadrul unei expozitii, unde proiectia se face putin mai altfel si cu siguranta si perceptia sa este diferita.

◘◘◘◘◘

“27,000 Days” ( 2007) este genul acela de film in care autorul, Naveen Singh face aproape totul precum omul orchestra. Nu mi-a parut deloc un film experimental, subtitlul a family apocalypse poate fi folosit pe post de pitch. Montajul (semnat de Jeremy Phillips) este personajul principal in acest film care mixeaza instantanee fotografice intr-o structura ritmica, deloc lineara, dar foarte lizibila care creste dupa regulile clasice.

Aici un interviu cu regizorul vorbind despre doua din scurtmetrajele sale, “27,000 Days“ si “Orphans”.

◘◘◘◘◘

Mult mai ciudat a fost “La Bohème”, scurtmetrajul din 2009 de numai 5 minute semnat de Werner Herzog , aka “O Suave Fanciulla” dupa numele duetului puccinian care serveste de soundtrack acestei ciudate defilari de imagini. Filmul a fost prezentat acum un an la Venetia si face parte dintr-un proiect in care trei cineasti trebuie sa imbrace in imagini o secventa muzicala extrasa dintr-o opera. In patru minute, Herzog alege sa propuna camerei de filmat patru cupluri (filmul a fost filmat in Etiopia) care se prezinta obiectivului si unui fel de juriu alcatuit din niste indivizi cu arme automate. Protagonistii fiecarui cuplu privesc nemiscat obiectivul dupa care se despart luand-o fiecare in directie opusa.

Cronicarul il considera clip experimental, portret frontal al unei populatii africane cu aluzii la contextul politic contemporan al locului (suntem aproape de granita cu Sudanul) si care pune in practica ceea ce aria din “Boema “ povesteste, o despartire adica. O despartire in patru parti care se consuma identic, repetitia conferind gesturilor calitatea de primordialitate.

Ceea ce m-a atras pe mine este tocmai lipsa de emotie si de empatie a portretelor prezentate, se pozeaza cu rigiditate ca la fotograf, abia permitandu-si sa clipeasca din cand in cand. Portrete vii ale unei lumi parca de altadata, despre care Herzog insusi spune  “it seems to be so reduced to archetypes of emotions, as if, in mathematics, you have axioms at the very base of it all. This is not the kind of Africa you’d normally expect. It’s archetypal.”

◘◘◘◘◘

“Ønskebørn /Out of Love” (2009) in regia danezei Brigitte Staermose ambitioneaza tot un subgen al documentarului, hai sa-i spunem fictio-documentar sau si mai frumos privirea pe care o poate arunca un regizor de film de fictiune asupra realitatii. Este ceea ce afirma realizatatoarea intr-un interviu pe tema filmului sau. Acesta a facut figura foarte buna anul acesta la Rotterdam, unde nu atat subiectul (copiii strazii din Pristina) cat mai degraba modul de abordare (fictio-documentarul) a fost apreciat. N-am sa uit monologul vanzatorului de tigari, baiat informetat care sfarseste prin a spune “mi-e atat de foame incat ti-as manca banii”.

Sursa: InfoArkiv Albania

◘◘◘◘◘

Ce as putea spune despre “Poste Restante”, documentarul de 14 minute din 2008 semnat de Marcel Łoziński? Ca in 2009 a fost recompensat cu “European Film Award for Best Short Film” pentru amestecul de feeling documentar cu un filon meditativ cu care regizorul urmareste soarta scrisorilor cu adresant necunoscut. Ca departe de a fi experimental, filmul are o melancolie desueta in el. Ca subiectul pe care il trateaza rezoneaza cu sensibilitati dintre cele mai diverse. Un soi de ciclu (sau de cerc vicios daca preferati) se instaleaza  din momentul in care hartia folosita este reciclata si pana in momentul in care posta se debaraseaza de corespondenta imposibil de livrat trimitand hartia la topit.

◘◘◘◘◘

“Manifesto for a Free Fall” de André Schreuders (2009) are alura unui videoclip foarte ingrijit care ironizeaza gratuitatea consumului cronic de senzatii la care se dedau practicantii sporturilor indraznete. Doua sunt tarele moderne care conditioneaza existenta insasi a saltului cu coarda, plictisul si teama de moarte. Joc gratuit datator de infiorari hormonale practicat in relativ deplina siguranta, bungee jumping-ul este o amarata de jumatate de masura in comparatie cu caderea pura in gol fara coarda – cam aceasta pare a fi dihotomia pe care se bazeaza disertatia de 12 minute a lui Schreuders. In plan vizual, monologul din off este sustinut de un montaj interesant de secvente documentare cu compozitii mult mai elaborate.

Mi-au placut gagurile inserate sistematic pe care le-am citit ca fiind nefericite exemplificari a ceea ce se intampla daca luam de buna si aplicam apoi in propria viata ludicul spectacular propus de societatea plictisita. Omul care plonjeaza de buna voie in rau cu bicicleta este grauntele dramatic necesar in tot acest joc eseistic despre plictis.

◘◘◘◘◘

Intram intr-o cu totul alta categorie cu “Plot Point” (2007), filmul belgianului Nicolas Provost, regizor de film si artist vizual, uneori ilustrator si graphic designer sau director artistic. Filmul foloseste tehnica cea mai simpla cu putinta pentru a inventa acest plot, plecand de la secvente”inocente” (a se citit “felii de viata furate”) filmate in prealabil in acelasi colt al New York-ului, ulterior deconstruite si reasamblate altfel gratie montajului si sound design-ului. Acestea din urma induc spectatorului “n” sugestii de la care se pot construi tot atatea translatari narative.

Mi-a placut usurinta cu care filmul se deschide interpretarii si cu care se incheaga tensiunea  pe care simti acuta nevoie sa o povestesti cumva (politai sosind in carduri cu girofaruri si sirene = pericol; trei perechi de ochi privind in acelasi punct din afara campului privilegiat de camera = acolo se intampla probabil ceva, recurenta aceleiasi imagini = atentie, element important samd). Mi-a mai placut si baletul masinilor NYPD din final, ecou al gratuitatii geometrice a la Bugsy Berkeley, varianta eleganta de “that’s all folks” care-ti lasa intacte curiozitatile din inceput.

Citez aici o scurta cronica a filmului, chiar daca se vorbeste abuziv despre emotia degajata de film.

◘◘◘◘◘

“Metalosis Maligna” (2008) de Floris Kaayk este o glumita isteata care imprumuta forma documentarului de tip Discovery pentru a aborda o tematica aproape SF: curioasa vampirizare a tesuturilor vii de catre structura materiei implanturilor de care ar suferi unii pacienti intr-un viitor care poate avea loc oricand. Titlul scurtmetrajului merita toti banii, imitarea demonstratiei medicale televizate asijderea. Despre efectele speciale nu mai vorbesc. Bifurcatia dintre aparenta si intentie apare pe la mijlocul peliculei cand ne sunt prezentate primele variante monstruoase ale osmozei carne/metal.