duminică, 7 noiembrie 2010

Sambata in care am reinnodat amicitia cu cinemateca


Cine a fost recent la sala Eforie stie de ce cred ca in acest moment te cam trec fiorii daca intri in cinemateca. Locatia care adapostea altadata o carciuma-cafenea este acum tacuta, pustie si prost luminata (ghirlanda de beculete care incadreaza etajul e lugubra), semanand cu o hruba. Partea buna a lucrurilor: nu se mai simte miros de sos de pizza pana in sala de cinema, nu-ti mai strica muzica cheful de viata, nu te mai infurii pe chefliii de vizavi urandu-le sa le stea in gat berea (proasta si scumpa) in timp ce tu chiar vrei sa intelegi ce se spune pe ecran.

Sursa: sapteseri.ro

Programul insa deruleaza cam aceleasi filme, ca in fiecare an. Nu ma plang, filmele “vechi” se cer vazute pe ecran mare. Filmele “vechi” sunt de cele mai multe ori mai interesante decat programul de la malluri. Sa luam de exemplu azi, cand mi-am programat sa vad “Le samourai” de Jean-Pierre Melville si, pentru destindere, “Le clan des Siciliens“ de Henri Verneuil.

Sub alura de poveste politista cu accente de noir european (daca exista asa ceva) Melville bressonizeaza de zor: vezi alurile rigide ale tuturor personajelor, fetele ca de piatra pe care si le ofera unul altuia, tinutele excentrice, mutismul. La care se adauga slaba apetenta pentru dialog si probabil ciudatenia extravaganta a situatiei: un tueur à gages solitar si rece ca moartea, cu nume cu rezonanta “internationala” si cu principii apretate care traieste si moare dupa codul Bushido. Care cod Bushido? Vezi prima fraza (se pare inventata de catre realizator) “agatata” peste cea mai frumoasa secventa a filmului poate, cea in care un barbat singur fumeaza trantit pe pat  in timp ce fraza aia vorbeste despre singuratatea samuraiului ca fiind similara probabil cu cea a tigrului din jungla. Intr-adevar, luxurianta chestie, Bushido nu permite comparatii si metafore, filmul lui Melville insa, da. Cadrul despre care vorbeam este suficient de lung si de cuprinzator pentru a include camera cu ferestre inalte, mobila putina si lumina gri de afara, o proiectie a vidului interior in care evolueaza eroul. Am avut senzatia acuta ca Jeff Costello a impins peste anumite limite tipul acela de  brutalitate linistita, taciturna si felina mostenita cumva din cinema-ul american.


Interesant insa citatul de care vorbeste David Thomson aici, si care explica oarecum aerul decalat  intre film si anul in care acesta a fost facut (1967 adica):
Nu vreau sa-mi situez personajele in timp, nu vreau ca actiunea dintr-un film sa fie  recunoscuta ca petrecandu-se in 1968. De aceea in “Le samourai” de exemplu, femeile nu poarta fuste mini, in timp ce barbatii poarta palarii - lucru pe care din pacate nimeni nu o mai face. Nu ma intereseaza realismul. Toate filmele mele se articuleaza in jurul fantasticului. Nu sunt un documentarist, un film este mai intai un vis si este absurd sa copiezi viata cu intentia de a o re-crea cu exactitate. Trecerea de la una la alta este mai mult sau mai putin un reflex in ceea ce ma priveste: plec de la realism si ajung in fantastic fara ca spectatorul sa-si dea seama”.

In ceea ce priveste “codul” lui Costello, nu exista in film nicio referinta explicita la tehnicile militare extrem orientale, cum a facut Jarmush mai tarziu in “Ghost Dog: The Way of the Samurai”. Costello este mai degraba un ronin aflat in permanenta cautare a unui stapan (in cea mai mare parte a secventelor filmului, camera ii urmareste silueta aflata intr-o continua miscare), un fel de electron “nebun”, scapat din frau care in disperare de cauza se agata de corectitudinea in bifarea contractelor incredintate.

Sursa: DVDBeaver
Alta secventa memorabila: ”intalnirea” de la stop si scurta privire pe care Jef o schimba cu necunoscuta din masina alaturata - pret de cateva secunde figura barbatului dispare progresiv pe masura ce geamul lateral al masinii este inundat de ploaie, in mod curios, necunoscuta  este mult mai vizibila. Amatorii de metafore ar vedea aici o scurta privire de avanpremiera a unei morti deja anuntate.


Va urma ceva despre “Le clan des Siciliens

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu