Nici pana in ziua
de azi nu prea stiu cum sa-mi definesc mie insami apetitul pentru filmele de
categoria Z, chestiile alea care au nevoie de vreo 20 de ani de gestatie prin
arhivele cinematecilor si cinema-urilor de arta pentru a reveni in forta pe
ecrane cu eticheta “atentie produse cult” (vezi “Machete” care ruleaza la noi
inca prin cinematografe, ori “Grindhouse-ul” tarantinesc). Ia sa ne gandim la ”Plan 9 From Outer Space”, la westernul spaghetti sau a thrillerul giallo, la
seriile de Mothra ori Gujira in variante mecanizate, la Russ Meyer& comp. De
la inceputul cinematografului si pana acum, seria Z evolueaza in paralel cu
filmul de arta, blockbusterul sau pelicula experimentala, ca un soi de
doppelganger in care se reflecta, in variante (uneori voit) strambate mode,
gusturi, apetituri, pofte, variante comerciale, optiuni estetice si limitari
tehnice ale unei epoci.
Faceti ca mine
deci, luati-o pe aici
ca sa va faceti o idee despre varietatea de care da dovada filmul “de duzina”.
Este cred situl cel mai convingator si mai interesant al celui mai de nisa
cinema, cel de rangul Z. Z adica usa din dos a cinematografului, pivnita plina
cu parascovenii fantasmagorice, naivitati cu duiumul, batai de tot felul si cu
carul, cascadorii cusute cu ata alba, replici uneori fortate si neintentionat
comice. Nanarland se dedica in
totalitate si cu tandrete si umor acestui fel de a face cinema. Nu este de
mirare ca un blog “serios” de cinema cum
este cel de la “Le Monde”
se apuca sa semnaleze cu entuziasm
cronica pe care Fabien Gordon (initiatorul Nanarlandului) o dedica de exemplu celui
mai improbabil razboi al stelelor.
Interesata am
fost de “panoul
de onoare” care contine cei mai cunoscuti dintre actorii specializati in
anumite tipologii si roluri din filmele Z, de unii nici macar nu am auzit pana
in prezent. Insa de Dolf Lundgren, Chuck Norris, Schwarzy, Joe Lara, Steven Seagal,
Van Damme si Stallone cine nu a auzit? Mi-am amintit instantaneu de perioada
aceea atat de scurta in care au inflorit salile de cinema improvizate care
mergeau pe baza de casete video traduse prost si pe furis si multiplicate
hoteste.
Mi-a placut si analiza
kitschului asa cum apare ea la raionul de analiza de
film, care ar putea servi ca lectie de toleranta si oricarui critic ca sa
nu zic comentator de cinema.
Bonus celor care au parcurs cu succes intregul articol o cronica foarte
serioasa si documentata dedicata actorului Cüneyt
Arkin, un soi de Alain Delon turc. Il puteti compara cu adevaratul
Alain Delon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu