Week end Film Menu – “Ma nuit chez Maud” de Eric Rohmer

Resimt o jena explicabila atunci cand incerc sa ma apuc acum sa scriu despre “Ma Nuit chez Maud”, unul dintre filmele selectate de revista “Film Menu” pentru weekendul acesta luminos de noiembrie. Cea de-a de-a treia din cele sase povesti morale semnate de Eric Rohmer degaja o putere de atractie aparte, aproape senzuala desi filmul este facut in mare parte din cuvinte, referinte la filozofie, jansenism, iezuitism, credinta vs scepticism filozofic ori marxism, Pascal, teoria probabilitatilor matematice. In mare parte, povestile morale reiau aproape acelasi vechi context narativ al tentatiei (erotice, morale, intelectuale) la care este supus naivul erou rohmerian de catre atotputernica ironie a destinului sau hazardului, depinde de cat de determinist esti. Si in cazul lui “Ma nuit chez Maud” mai nimic nu se intampla in cursul noptii pe care Jean Louis o petrece impreuna cu Maud, povestea trece in revista o intalnire ratata, o serie de confesiuni despre care nu stim cat de sincere sunt, un duel aproape comic intre o femeie care se simte singura si un barbat care nu vrea sa-i cedeze din principiu, desi tare ar vrea. A actiona sau a nu actiona, asta este problema lui Jean-Louis. Sau mai degraba a actiona cu jumatate de masura in calitate de donjuan si de crestin.

Sursa: fouducinema

La inceput are loc intalnirea eroului cu tanara blonda necunoscuta cu ocazia mesei de duminica. Barbatul fixeaza femeia si o localizeaza in multimea din biserica, apoi o urmareste cu masina in pe strazile orasului pentru a o pierde pe drum. Nu avem constiinta faptului ca aceasta este o intalnire extraordinara decat doua secvente mai incolo in momentul in care vocea eroului anunta din off: “In ziua aceea de luni, 21 decembrie, mi-a fost dintr-o data foarte clar ca Françoise urma sa fie sotia mea.” Imediat dupa aceea are loc intalnirea  la fel de extraordinara (a se citi “improbabila”) a lui Jean-Louis cu fostul lui coleg Vidal. Care Vidal ii va face cunostinta cu seducatoarea Maud. Iata un sir de experiente prin care Jean-Louis trece cu seninatatea cu care va declara mai tarziu “cer doar gratiei (divine-n.n.) sa ma lase sa intrevad posibilitatea de a fi”.

Pelicula alb-negru merge foarte bine cu raceala peisajului, cu meteorologia si in special cu discretia sentimentala a personajelor. Eroii rohmerieni sunt prin excelenta cerebrali, iar dragostea trebuie sa fie produsul vointei, al alegerii morale, chiar daca acestea duc la un rezultat mediocru. Seductia tine de atractia contrariilor (Maud atee, liberala si se pare francmasoana, Jean-Louis crestin in modul “traitor in lume”) si a perspectivelor filozofico morale diferite (vezi discutia intre Françoise si Jean-Louis despre sacrificiul despartirii).

Degringolada sentimentelor  este filtrata prin cuvinte (Jean-Louis i se plange lui Maud de nevoia neincetata de a vorbi pe care o resimte de parca ar avea nevoie sa-si deschida preaplinul inimii; “insoara-te” ii replica imediat femeia). Eroii rohmerieni adora lectura, de unde desele incursiuni in librarii, inspectarea grabita a rafturilor de carti ale gazdei, frunzarirea vreunui tom pe care camera nu se jeneaza sa ni-l plaseze in prim plan. Eroii rohmerieni adora morala si decorticarea cotidianului din perspectiva acesteia si lungile discutii in champ/contrechamp pe tema pietatii janseniste si a pariului pascalian. Eleganta discutiilor si inlantuirea argumentelor mi-au adus aminte de acele “juxtes” care tin in egala masura de amorul curtenesc (vezi “Perceval le Gallois”) si de dialogul filosofic in versiune iluminista (vezi cele patru ”contes” legate de anotimpuri mai ales).

Interesant este insa virajul pe care il face filmul in final: intalnirea dintre Maud pe e o parte si Jean-Louis si Françoise pe de alta parte undeva pe tarmul marii. Maud este acolo pentru a provoca revelatia lui Jean-Louis care ajunge sa ii spuna celei care intr-adevar i-a devenit sotie: “Stii cand te-am intalnit eu de la ea ieseam”. Vocea din off continua:

Tocmai voiam sa spun ca nu se intamplase nimic intre noi cand, dintr-o data, am inteles ca tulburarea lui Françoise nu venea din ceea ce afla ea despre mine in acel moment ci din ceea ce ghicea ca aflam eu despre ea in acel moment si doar in acel moment, asa ca am spus exact opusul: ”da, a fost ultima mea aventura”.

Vocea din off din inceput si final emfatizeaza inocenta eroului care abia la sfarsit intelege pierderea pe care a suferit-o demult, in noaptea petrecuta cu Maud. In acest context, cat de cruda si ironic-consensuala este replica Françoise-ei “E caraghios. Oricum toate astea s-au petrecut demult si am stabilit sa nu mai vorbim despre ele” la care Jean-Louis consimte cu usurare “Adevarat , toate astea nu conteaza”.

Sursa: solitudemonamour

In final, metafizica providentei (sunt norocos numai in cand este vorba de o fapta laudabila, spune la un moment dat Jean-Louis, ma indoiesc ca as mai avea acelasi noroc daca as comite o crima) incearca sa infrumuseteze banalitatea cotidianului dupa acelasi mecanism prin care in cursul mesei preotul anunta transsubstantierea painii si vinului iar filozoful insusi (cel crestin si cel marxist) propune pariul (adica alegerea) ca modalitate de salvare personala.

Aici un interesant articol despre cinema-ul lui Rohmer, iar aici un comentariu mult mai consistent dedicat acestui film.

Aici se vorbeste intre altele si de aspectul documentar de “felie de viata” pe care il are filmul (felie care mie mi-a cam scapat printre degete).