Daca a fost luni, a fost documentar – “Thriller in Manila” de John Dower (2008)

“Thriller in Manila” (regia John Dower) reuseste performanta de a se folosi de un fapt istoric in lumea boxului (cel de-al treilea, ultimul si cel mai cumplit meci de box dintre Joe Frazier si Muhammad Ali) si de a-l transforma intr-o meditatie multidirectionata. Asta chiar daca filmul se propune a fi un omagiu al marelui invins si nedreptatit in lumea boxului, Joe Frazier.

In primul rand sta ura pe care si-o poarta unul altuia cei doi protagonisti, datorata in proportie de 90% caracterului versatil si usor de manipulat al lui Ali (amatorii de presupozitii psihologice isi pot face o placere din a analiza spaimele profunde care il anima pe Ali atunci cand acesta isi transforma adversarul sportiv intr-o obsesie de necontrolat). In al doilea rand este peisajul mult mai complicat al societatii afro-americane care sufera schimbari mari intr-un deceniu: Vietnam, Ku-Klux Klan, Black Panthers, finantarile ultraconservatoare, Nixon etc. Filmul trece cu usurinta peste asemenea manevre socio-politice de fundal, foarte interesante. In al treilea rand se afla atitudinea versatila a jurnalismului care exploateaza rica dintre cei doi campioni. In al patrulea rand nu se poate sari peste contextul acestei ultime batalii cu alura de epopee: Manilla dictatorului Marcos care cumpara acest mega show pentru a distrage atentia publica de la situatia politica a tarii (aici, interviul luat Imeldei Marcos este revelator pentru ipocrizia fostei prime doamne care neaga faptul ca cei doi boxeri au fost platit generos, desi disproportionat, pentru serviciile lor.)

Documentarul se organizeaza ca un enorm flashback cu dese intoarceri in prezent. Punctul de plecare este sala de box din Badlands Philadelphia in care Frazier isi duce existenta de fosta glorie a sportului adusa in sapa de lemn. Punctul de vedere este unic, Ali fiind reconstruit in intregime din fragmente filmate in epoca. Frazier vorbeste prost (daca n-ar fi fost subtitrarea n-as fi inteles mare lucru) numai ca fata lui de boxer batran  spune totul. Pentru alcatuirea atmosferei anilor 70 se folosesc colaje de fotografii si interviuri, fragmente din meciuri de box, comentate din off de fosti colaboratori ai celor doi boxeri, arbitri de box, comentatori sportivi, etc. Se rezuma pe scurt celelalte doua meciuri ale trilogiei boxeresti care se consuma mai mult in viata decat pe ring. Multcomentatul Fight of the Century este mai degraba un show cu surprize, iar revansa  mai degraba stanjenitoare de vreme ce la vremea aceea Frazier nu mai era campionul lumii la supergrei. Figura lui Ali este folosita ca termen antitetic pentru conturarea personajului principal al acestui documentar, Joe Frazier, un fel de luptator discret si solitar, stralucind prin simplitate. Luati dialectica simplista din “Rocky”, adaugati-i un sfarsit deloc imbucurator (ruina fizica, o cariera aflata deja la apus, saracia) si obtineti viata lui Smokin’ Joe Frazier.

Ceea ce se intampla intre corzi pe ringul din Manila este prezentat sub o forma mai degraba conventionala. Adversarul face apel la cele mai josnice tactici de intimidare (gratie montajului repetitiv "We're in Manila. Come on, gorilla; this is a thrilla." devine un soi de refren), in timp ce eroul se concentreaza pe adanca sa motivatie de a-l elimina pe celalalt ("I want to hurt him. If I knock him down, I'll stand back, give him a chance to breathe. It's his heart I want.")

Rezulta o confruntare foarte tensionata care s-ar fi putut sfarsi tragic dar oricum se sfarseste prost. Montajul isi face treaba si mentine chiar si spectatorii imuni la microbul boxului intr-o stare de tensiune. Mi-a placut definitia pe care a dat-o Ali acestui meci ca fiind “closest thing to dying’ I know of.”