Jacques Rivette - "Céline et Julie vont en bateau" (1974)

Sursa: cinemafrancais.fr

Am avut niste probleme serioase vazand “36 vues du Pic Saint Loup” acum cateva luni. Nu mi-a placut artificialitatea teatrala indusa cu forta, care semana mult cu hainele acelea cu cusaturile la vedere. Nu mi-a placut improvizatia narcisica.

Mi-am zis, hai sa o iau si eu cu inceputul, oamenii sunt uneori mai putin criptici la tinerete. Am incercat asadar “Céline et Julie vont en bateau“, un film pe care Jacques Rivette l-a semnat in 1974 si pe care Film Menu l-a propus in primul sau weekend cinematografic din toamna aceasta. Verdict: filmul m-a incantat si enervat in egala masura.

Ce m-a enervat: dureaza enorm, dialogurile sunt artificial-teatrale si daca se poate tipate, exista repetitii, redundante si pretiozitati gratuite.

Am regasit aceeasi tactica menita sa favorizeze improvizarea pana in panzele albe si care lasa celor doua protagoniste deplina libertate de a inventa povestea personajelor lor. Numai ca de data aceasta improvizatia a scos la iveala ceva frumos. Filmul este probabil cel mai izbutit si mai personal citat din “Alice in tara minunilor” care nu, nu este o carte pentru copii. Nu mi-as fi putut imagina un amestec de Lewis Carroll si Henry James atat de detonant, Rivette dovedeste insa ca se poate. Nu-mi place cabaretul, insa numarul lui Céline (Juliet Berto) este pura incantare. Iar secventa finala, plimbarea pe lac care incheie bucla narativa relansand-o este unul din acele momente pure de storytelling cum uneori se mai gaseste in filmele de autor.

Asadar intr-o buna zi Julie, bibliotecara, tanara si plictisita de cotidianul ei bibliotecaresc (din care incearca sa scape prin lectura intr-o doara a unui manual de magie aplicata) o intalneste pe Céline. Sau Céline face totul pentru a o intriga pe Julie care se tine dupa ea si culege obiectele care-i cad din sacosa. O papusa, o esarfa, o pereche de ochelari sunt tot atatea indicii de dragul carora Julie sfideaza treptele din Montmartre. Cum Julie si Céline sunt simple jaloane, iar filmul traieste intr-o lume a variabilelor, la un moment dat in film Julie ajunge sa joace rolul lui Céline si invers. Aici cronicarul pune un semn de egalitate intre magiciana Céline si iepurele alb din “Alice in Tara Minunilor” distribuiti de Rivette si Lewis Carroll in acelasi mare rol de momeala catre lumea naratiunii labirintice.

Sursa: filmsdefrance.com

Cele doua femei se intalnesc sub aceste auspicii fantastice si au grija sa elimine una din viata celeilalte toate optiunile unei alternative existentiale (Céline il alunga pe Grégoire, amorul adolescent, Julie spulbera posibilitatea turneului propus lui Céline) sau realiste (Julie isi lasa balta munca, Céline face la fel cu spectacolele de magie). Cuplul feminin se trezeste supravietuind intr-o lume aproape onirica. Nu se stie foarte bine de unde vine familia fantomatica prizoniera intr-o casa si intr-o bula temporala in care gelozii si ambitii duc mereu la aceeasi crima. La jumatatea filmului ne este dezvaluit faptul ca intre casa cu pricina si copilaria lui Julie exista o legatura. In paralel, intre Olivier si duo-ul feminin concurent Camille-Sophie se tes foarte complicate legaturi sentimentale. Cum necum Julie si Céline ajung sa opereze incursiuni repetate in casa prin intermediul rolului infirmierei Miss Angèle Terre. Miss Angèle este un fel de gaura-de-vierme (sau vizuina-de-iepure) in care lumea fantomelor comunica cu Parisul anilor 70. Imaginati-va un fel de “gol” pe care Céline si Julie il pot ocupa alternativ si/sau simultan in dorinta lor de a o salva pe victima Madlyn de funestul sfarsit. Pana la urma nu se stie bine cine pe cine povesteste. Cand luminile se aprind, spectatorul intelege ca tocmai si-a pierdut inocenta.

Ploua cu referinte proustiene: Madlyn, bombonelele pe care Céline si Julie le descopera sub limba dupa fiecare incursiune in cealalta dimensiune, filtrul magic “de amintire” care seamana cu un coktail cam prea alcoolizat.

Ploua cu referinte cinematografice, cea mai savuroasa fiind Irma Vep in varianta rollerskate, cele mai greu de detectat fiind citatele din Cocteau. Alte cateva secvente individuale se pot considera ca tot atatea amintiri foarte personale ale altor filme.

Ploua cu referinte care tin de realismul magic: funicularul din Montmartre, cabaretul cocotat in varful colinei, strazile cu nume exotice (rue du Nadir-aux-Pommes), casele imense cu gradini imposibile, dansul macabru din casa cu fantome, cuferele cu papusi si smecheriile narative coborate din basmul cult. Parisul insusi sufera mutatii nemaivazute si se ofera vederii ca un spatiu aproape pustiit in care doar lumina amurgului aduna laolalta oamenii si fantomele pe apele lacului unde Céline si Julie “vont en bateau”.

Ploua cu referinte la lumea vodevilului- cele doua numere de cabaret “in oglinda” completate de “rolurile” improvizate in pielea personajului Miss Angèle, tinutele excentrice, deghizarile, mitomania lui Céline.

Aici o cronica a filmului care vorbeste mai ales despre noutatea storytelling-ului pe care il propune acesta.

Aici o scurta trecere in revista a cinematografiei lui Jacques Rivette.

Aici o relectura interesanta a filmului ca

“prima versiune optimista, comica si psihedelica a lui “Mulholland Drive”. In ambele cazuri, o bruneta navaleste cu genunchii insangerati in apartamentul unei blonde sau roscate, unde face un dus, se instaleaza, isi seduce gazda si pleaca impreuna cu aceasta in  taxi in cautarea unui trecut ocultat, avand ca singur punct de plecare franturile unei  amintiri dintre care si un rest de adresa: Mulholland Drive intr-un caz iar in celalalt 7 bis rue du Nadir aux pommes.”