“Enter the void” de Gaspar Noé

Wikipedia

Iau de bune spusele regizorului insusi, Gaspar Noé, care considera ca ultimul sau film “Enter the Void” duce cu sine obsesiile de la 20 de ani ale cineastului. Scenaristic vorbind, ar fi deci vorba mai degraba un film “pentru tineri decat pentru oamenii mari, in comparatie cu celelalte filme” ale sale. Exact aceeasi senzatie am avut-o si eu, ca am de-a face cu o enervanta fanfaronada care ascunde un proiect incredibil de serios la capitolul realizare tehnica.

“Enter the Void” marcheaza cumva o schimbare de tonalitate si de subiect in filmografia lui Noé. “Irréversible” recapitula scenariul razbunarii unui viol deosebit de crud deja folosit in “Carne” si refolosea tonalitatea extrema din “Seul contre tous”, dar privea  cumva altfel materia filmului. Cineva remarca pe buna dreptate ca natura histrionica a cineastului pare a fi in prezent interesata de un tip relativ diferit de film in care experienta vizuala ocupa din ce in ce mai mult loc, iar liniile de dialog se fac din ce in ce mai rare.  Asta chiar daca sunt folosite aceleasi smecherii aparent adolescentine: o coloana sonora agresiva, un decupaj bruscat, impromptu-uri cu ecrane palpainde si unde hertziene reglate la secvente menite sa induca panica, greata, un inceput care se deruleaza cu o rapiditate datatoare de vertij, smecherii de joc video precum omniprezenta camera subiectiva.

Subiectul incape intr-o batista: aflat nu se stie cum si de ce in Japonia, Oscar traieste din tot felul de invarteli precum traficul de droguri si uneori prostitutia. Banii castigati ii investeste intr-un bilet de avion dus pentru sora sa Linda. Aceasta, odata ajunsa la Tokyo se angajeaza rapid intr-un club de striptease si incepe o relatie exclusiv sexuala cu patronul japonez. Tematica tradarii nelipsita fiind, Oscar este turnat la politie de catre “partenerul” sau de afaceri si ucis in toaleta unui club in timp ce incearca sa scape de “marfa” incriminanta. Ajuns simplu suflet desprins de corpul aflat la morga si ulterior incinerat, Oscar planeaza asupra existentelor celor relativ apropiati. Aventura in limburi a acestui suflet la fel de debusolat ca scurta viata petrecuta in varianta intrupata este foarte redundanta; spiritul incearca sa supravegheze viata surorii sale, sa verifice daca intr-adevar a murit si daca aceasta cale este fara intoarcere, eventual sa detecteze lumina unui pantec prin care sa se poata intrupa. Cartea mortilor tibetana dixit.

Flixster

Intrebat la un moment dat ce incearca sa spuna cu “Enter the Void”, Noé bajbaie prin consideratiuni legate de existenta personajului sau principal care nu este atat de lipsita de sens pe cat pare caci “foarte adesea o existenta se reduce la o unica si foarte traumatizata experienta”. Cu alta ocazie Noé vorbeste despre propriile sale credinte (“I believe in shapes – you're not conscious of it, but you're like a tree that grows but takes a particular shape that is prewritten”) si despre faptul ca viata dupa moarte nu-i spune nimic.

Montajul are grija sa emfatizeze aceasta unica trauma (moartea accidentala a parintilor) care marcheaza atat profilul psihologic al lui Oscar, cat si reactiile nevrotice ale Lindei. Am spus “psihologic”?  Nu trebuia. Sa nu se astepte spectatorul la o dezvoltare a tematicii doliului, pierderii, uitarii (una dintre credintele recurente pe care cineastul o plimba peste tot este aceea ca ”timpul distruge totul”). Creaturile lui Noé sunt stupide, lunatice, abulice, demne de mila. Putinele linii de dialog sunt mai degraba schimburi autiste de informatii privind calitatile potiunilor pe care Oscar, Alex si Victor le incearca si pe care si le impartasesc intr-o doara.

Flixster

Scenaristic vorbind, am apreciat faptul ca scenariul nu instaureaza o relatie de cauzalitate intre trauma copilariei (pe care oricum o vedem din mai multe unghiuri) si prezentul la fel de stramt ca si toaleta in care isi da duhul Oscar. Nu exista nici cea mai mica urma de consideratiune morala pe tema folosirii drogurilor de orice fel, parazistismului, sexului tarifat, avortului, perversiunilor de tot felul. Nu exista insa nici placere.

Exprimarea starilor mentale alterate de folosirea drogurilor de sinteza este probabil partea cea mai putin interesanta, viziunile lui Oscar, hipergeometrii in culori psihedelice, simulacrele de retele neuronice sau de arboreturi submarine potenteaza artificialitatea paradisului artificial. Astazi, la ceva timp dupa vizionarea filmului insa, realizez ca optiunea efectelor speciale este de departe mai interesanta decat variantele mult mai nombriliste folosite de altii.

Flixster

M-am tot gandit la optiunea aleasa de Noé, aceea de a folosi o camera subiectiva si, desi mie personal imi repugna varianta first-person shooter a subiectivitatii, am sfarsit prin a o gasi adecvata spatiului filmului. A face un film cu si despre droguri implica o hipersubiectivitate atotcuprinzatoare. Febrila si narcisista, aceasta lucreaza, prin intermediul montajului sincopat, la redesenarea lumii. Iata un subiect cum nu se poate de postmodern in care imaginea trimite mereu la alte imagini si din care realitatea lipseste cu desavarsire.

Tehnic vorbind, chiar daca pe alocuri are efect revulsiv, filmul se cere analizat cu atentie: turnat in Super16, “Enter the Void” face dupa spusele cineastului orice ca sa arate ca un produs in Super 8 pe o pelicula cu defecte. Aproape fiecare secventa foloseste elemente recreate digital dupa imagini filmate in prealabil. Trecerile prin pereti si tavane sunt iarasi digitalizate. Apetitul pentru gaurile de orice fel, menit probabil sa fie comic, este foarte enervant (mai ales cand este insotit de vajaiala aceea infundata preluata din universal sonor al jocurilor video). Traversarile aeriene ale orasului sunt in parte reconstruite si recombinate cu prin efecte speciale. Acelasi lucru se poate spune despre textura cu totul aparte a ambiantei tokyote. Orasul este recreat prin efecte similare pentru a da impresia de artefact din plastic, de macheta. Blur-ul imaginii este tot o smecherie combinata cu impresia unei imagini prost focalizate asa cum probabil ar face “privirea” spirituala a unui mort proaspat iesit din invelisul corporal. Trecerea timpului este marcata prin cateva secvente cu un ecran palpaind pe fundal gol, alb, negru sau galben. Cand nu tremura epileptic, camera privilegiaza inaltimile in unghiuri improbabile aplatizand cumva personajele, folosindu-se de puncte de sprijin aleatorii pentru a inventa distante si adancimi. Filmul poate fi perceput ca o imensa macheta recadrata mereu altfel in cadre aparent similare, ca o replica in mare a constructiei din plastic si neon a colocatarului japonez al lui Alex.

Flixster

Intrebat fiind care sunt filmele care au influentat cel mai mult gestatia lui “Enter the Void” Gaspar Noé se simte indatorat sa citeze “2001 : A Space Odyssey” alaturi de “Videodrome”, “Strange Days” si de “Altered States”. Alaturi de Kubrick insa, pe treapta cea mai de sus se afla Kenneth Anger cu “Inauguration of the Pleasure Dome” si bineinteles “DOOM”. In scena improvizata pe post de love hotel in care partenerii sexuali emit aceleasi ciudate lumini portocalii cauzate de contactul fizic am revazut parca kitschul flashy al lui Gregg Araki. Din punct de vedere formal, artistul media Tony Conrad (The Flicker) si probabil si Paul Sharits cu instalatiile lui semi filmice, violente si palpaitoare nu sunt departe. In sinea mea insa cred ca Gaspar Noé citeaza toata aceasta mica lume bordeline a cinema-ului numai pentru a face placere jurnalistilor. La urma urmei filmul postmodern are in primul rand constiinta faptului de a se afla in coada listei unui lung sir de anterioritati artistice, e vorba insa de o constiinta joviala, asumata si deloc naiva niciodata dublata de intentia (naiva) de a sterge complet trecutul (vezi Laurent Jullier, “Des nouvelles du style postmoderne”, Positif 605-606/2011).

Flixster

Am citit cu atentie mai multe interviuri (majoritatea dezamagitoare) pe care cineastul le-a oferit cu ocazia  programarii filmului sau in sali. Cautam o explicatie sufficient de coerenta a incapatanarii cu care el se dedica, cu fiecare film pe care il semneaza, inregistrarii cronicilor negative, tendentioase, declaratiilor de ura si de greata recoltate in festivaluri, “la cald”, agresivitatii urate a presei de cinema. Aici am gasit singura explicatie coerenta si distanta: Matt Bailey considera ca histrionismului smart al cineastului ii vine ca o manusa teoria unui “cinema al atractiilor” (cinema of attractions) dezvoltata de istoricul de cinema Tom Gunning. “Atractia” vine din imaginarul teatral eisensteinian si vizeaza un intreg arsenal de actiuni si reprezentati violente in stare sa induca publicului din sala de teatru reactii psihologice de tip soc emotional. Interesat in special de cinematograful aflat la inceputuri, Gunning (“The Cinema of Attractions : Early Film, it’s Spectator and the Avant-Garde”) noteaza existenta efectelor cinematografice gratuite din perspectiva naratiunii inca din primele momente ale cinema-ului. Istoricul le considera “fascinante datorita puterii lor iluzorii” de a “se adresa in mod direct publicului” precum banditul postat fata camerei de filmat cu arma intinsa (“The Great Train Robbery”) “tintind” spectatorul.

The Great Train Robbery (WesternClassicMovies)

In cazul lui “Enter the void”, abilitatea de a soca cu orice pret si dorinta de a trece estetic vorbind granitele “bunului gust” prin adoptarea unui stil neconvential – fara a fi intr-adevar transgresiv ideologic vorbind – duce la o reusita cu jumatate de masura (pana la urma filmul nu a intampinat greutati in distribuire si difuzare), numai ca autorul are dreptate sa se intrebe: o fi oare destul?

PS. ciudat cum, in 2008, cronicarul avea inspiratia de a-si boteza articolul "Aspiring to the Void: The Collapse of Genre and Erasure of Body in Gaspar Noé's Irréversible"