“Tournée” de Mathieu Amalric

FilmBalaya

La 13 luni dupa iesirea in salile franceze si la aproape 15 de la proiectiile ocazionate de Festivalul de la Cannes editia 2010 la care a castigat un formidabil Premiu pentru mizanscena, “Tournée” face in sfarsit o oprire in salile bucurestene. M-am dus imediat sa il vad, nu sunt multi actorii cu adevarate veleitati de realizator asa cum este cazul lui Mathieu Amalric. Aflat la al patrulea lungmetraj in calitate de regizor dupa “Mange ta soupe” (1997), “Le stade de Wimbledon” (2001) si telefilmul “La chose publique”, ca sa nu mai pun la socoteala cele cateva scurtmetraje de fictiune si documentare, Mathieu Amalric este o aparitie surprinzatoare atat in fata cat si in spatele aparatului de filmat. Actor fiind el se revendica de la Arnaud Desplechin citire (“C'est Arnaud Desplechin qui m'a inventé acteur à 30 ans”,) in timp ce profilul de regizor isi recunoaste filiatia in personaje complicate din mediul cinema-ului foarte independent (producatorul Paulo Branco in special).

In cazul de fata,”Tournée” pare sa nu fie atat de multe lucruri, incat am sentimentul ca o semnificatie coerenta a acestui produs cinematografic ar trebui sa se obtina prin sustrageri si decantari succesive mai degraba decat prin acumulari.

*****

Fictiunea - cochilie goala

Motto:

- Vous faites quoi dans la vie ?

- On s'en fout.

- Et là vous allez où ?

- Je vais tuer quelqu'un.

- Vous avez de la chance. Ça doit faire du bien.

“Rasfoind” impresiile publicului de aiurea, am concluzionat cu uimire ca ceea ce ii reproseaza cel mai adesea spectatorul obisnuit acestui film este lipsa scenariului, Subiectul este firav: fost producator de emisiuni de teve si autoexilat candva in America, Joachim Zand revine pe continent insotit de o trupa de dansatoare americane de music-hall ca director de turneu, rezervand sali si organizand spectacole in cateva orase portuare din provincie. Turneul este dintotdeauna o activitate exigenta si epuizanta, iar “fetele” lui Zand nu inceteaza sa se planga de faptul ca nu vad din Franta decat garile, hotelurile, cabaretele mai mult sau mai putin improvizate. Si apoi unde este multpromisul Paris? Pe drum, Zand afla ca reprezentatia pariziana a fost anulata fara consultari prealabile. Furios si ingrozit in acelasi timp de perspectiva de a da nas in nas cu trecutul personal (incluzand familia, fostii prieteni si parteneri de afaceri) Joachim se vede obligat sa suporte un nou esec. Am spus esec?

Scenariul (Telerama.fr)

Creditele legate de ciudatenia aceasta de scenariu mai elaborat decat pare sunt numeroase: scenaristul Philippe di Folco, Matthieu Amalric insusi, Marcelo Novais Teles (“Tiresias”, “La chose publique”, ”De la guerre”), Raphaelle Valbrune (“Home”) si actorul si scenaristul Tom Frank. Povestea  propune o suita de scenete, amestecand fragmente de spectacol, secvente surprinse in culise, in hoteluri, in tren sau in masina. Scene de grup (mai numeroase), erante individuale, insulte, ironii, mese luate impreuna, calatorii. Toate acestea sunt reunite pentru a recrea o dispozitie, o atmosfera cumva pe cale de disparitie, un feeling prin spatiile caruia se strecoara fire narative secundare: povestea lui Mimi si a celorlalte “fete”, povestea americana a lui Joachim, cine este Chapuis alias “le vieux”, ce-i cu femeia fara sani, unde este mama copiilor lui Joachim, care sunt presupozitiile biografice care-i fac pe François si Joachim sa se bata in citate din corespondenta lui Godard cu Truffaut etc. Toate aceste oportunitati narative  neexploatate de scenariu au enervat pe multi care ar fi vrut un soi de “biografie romantata” inchinata artistelor new burlesque cu bucuriile&melancoliile lor, cu motivatiile lor artistice si senzualitatea lor debordanta.

Scenariul isi tese insa panza pornind de la premiza eternei prezente a show-ului ca happening. Intr-un interviu consemnat de Jean-Philippe Tessé in Cahiers du Cinéma (nr 657/iun.2010), cineastul povesteste cum neavand bani pentru a angaja suficienti figuranti pentru scenele de cabaret, producatorii si realizatorul au optat pentru solutia cea mai onesta, organizand spectacole gratuite in care publicul aplauda pe bune, iar artistele se produc pe scena de-adevaratelea. Happening deci al spectacolului, happening al cameramanului Christophe Beaucarne care nu a folosit decat o singura camera pentru filmarile de show, happening al scenariului care se foloseste de acest artificiu flamboaiant pentru a obtine delicatele tuse de free style.

Pe margine, cronicarul dezvolta slalomul pe care-l face scenariul prin jaloane narative precum arta autentica (soundtrack-ul show-urilor vs zgomotul de fond din holurile hotelurilor si baurilor care-l scoate din sarite pe Joachim), exprimarea personala (care trebuie sa functioneze atat pe scena, cat si in simpla activitate de scriere a unei carti postale pentru mama), senzualitatea (debordanta asa cum reiese ea din numerele de striptease, ori jucausa asa cum o inventeaza draguta de casiera de la statia de benzina, ori brutal agresiva precum casiera din hypermarket). Corporalitatea care se exhiba cu voiosie merge mana in mana cu fixatia incapatanata asupra prezentului (nu exista trecut pentru aceste personaje, iar viitorul este si el daca nu eludat, si mai degraba lipsit de promisiuni).

Un pas scenaristic in fata sau la dreapta ar fi putut transforma “Tournée” intr-un revival sentimental cu taceri verboase à la Cassavetes ori intr-o varianta “de autor” european pe tema marginalitatii culturale asumate in final. Cronicarul vede deci foarte bine aceasta plutire la suprafata lucrurilor care ofera povestii un lustru fluid si decadent, “cochilia goala” de care pomeneste Kitten folosind expresia frantuzeasca poate fi umpluta cu orice.

Si pentru ca veni vorba de lucrurile care ar fi putut fi “Tournée”, nu se poate sa nu pomenesc de senzatia contradictorie de staza pe care o ofera filmul atunci cand isi surprinde personajele mereu pe fuga, pandind o clipa din spatele unei usi sau dintr-un unghi improbabil intr-un compartiment de tren, à contrejour sau topite in umbra electrica a noptii, ascunse dupa draperiile din culise, intr-un joc de-a nefocalizarea in prea prim plan sau pe foarte fundal. Topografia este bruiata: ici Le Havre redus la dimensiunile holului unui hotel, colo camera surprinde fugitiva din portul La Rochelle, despre Bordeaux se vorbeste numai, o placa de inmatriculare face aluzie la Nantes, un vaporas la insula d’Aix, o plimbare cu masina prin Gironde ignora imprejurimile, Parisul este redus la dimensiunile unei cafenele. Una dintre cele mai frumoase secvente le surprinde de departe pe cele 5 femei imbracate sumar, evadand din cubul gri al discotecii pe la intrarea din spate unde le asteapta baiatul cu pizza. Lumina este ireala, departarea este confortabila, cubul de beton ar putea fi amplasat oriunde in lume.

*****

Gene false...

Magia spectacolului este liantul care leaga aceste fragmente disparate din viata unei trupe de music hall aflata in turneu. Anuntat inca din prima secventa, tot numai neoane seventies si stridente de rock garage, artificiul miroase a fard, a gene false si a pasties. Unitatea sa de masura este combinatia de malitie, (auto)ironie si umor parodic care insoteste vodevilul, burlescul, sansoneta, cupletul, gluma deocheata. Imperativul major  al celor sase membri ai trupei cu nume de scena asonant-exotice este exprimarea artistica volubila si lipsita de cat mai multe retineri. Asumata, emfatizata in degradeuri kitsch, lipsa de masura se muleaza pe siluetele XXL ale celor 5 femei, iar rolurile de pe scena se prelungesc in realitate (artistele se adreseaza una alteia folosind exclusiv numele de scena, Mimi este incapabila sa-si traiasca cotidianul fara genele false si machiajul puternic) ca o a doua epiderma. Kitten, Mimi, Julie & comp. ocupa si organizeaza practic intreg spatiul filmului dupa cum le place. “Aujourd’hui, je suis en train de découvrir que la distribution, c’est encore de la mise en scène” afirma cu umor cineastul intr-un alt interviu, reconstituind astfel sotto voce situatia personajului Joachim Zand, incapabil sa-si organizeze spectacolul in vreun fel.

Telerama.fr

Cateva sunt liniile de fuga imaginare care pot fi urmarite in acest spatiu al continuei re-prezentari. In primul rand este Colette, superba creatoare de atmosfera aproape ignorata astazi pe care Mathieu Amalric o pomeneste ca sursa de inspiratie pentru “Tournée”. Spectatorul atent va gasi pe situl dedicate filmului urmatorul fragment:

(…) Mais nous fuyons le beau jardin, le silence et la paix, la noble oisiveté, la solitude dont nous sommes indignes. Nous courons vers l’hôtel, vers la loge étouffante et la rampe qui aveugle. Nous courons pressés, bavards, avec des cris de volaille vers l’illusion de vivre très vite, d’avoir chaud, de travailler, de ne penser guère, de n’emporter avec nous ni regret, ni remords, ni souvenir.

(Colette, La halte, in L'envers du music-hall).

Extrasul face parte din “L’envers du music-hall” (1913) suita de tablouri vivante pe tema spectacolului de turneu concepute in stil journalistic de scriitoarea care la acea vreme juca in spectacole la Moulin-Rouge in tinute si atitudini scandaloase. Consider ca “Tournée” este in asemenea masura legat de Colette, incat nu am ezitat sa vad filmul ca fiind o adaptare foarte liber-contemporana a acestei culegeri de instantanee, cu mult mai consistenta si mai colett-iana decat goblenul sic extras de Stephen Frears din ciclul romanesc “Chéri”.

“Tournée” selecteaza personaje precum baietanul moale si bun la toate (“un grand garcon mou et pale qui joue les utilités” adica Ulysse) sau draguta dansatoare englezoaica a carei idila se desfasoara “ca o mimodrama” (seriile de insulte pe care Joachim si Mimi le schimba cu voluptate atunci cand se cauta si se gasesc fata in fata), ori artista “machiata pentru toata viata” (Mimi si eternele ei gene false). “Tournée” inoata prin situatii incongrue precum pasiunea funesta (Après minuit), intrarea in loja (L’ouvroir), calatoria (Le Voyage) de turneu pentru care “toate orasele sunt acelasi lucru” si timpul liber dedicat scrierii cartilor postale, vizitelor turistice grabite si cafelelor degustate in graba (La halte). In “Tournée” artistii nu sunt famelici, dansatoarele nu sunt obligate sa faca overtime pentru a-si plati remaiatul ciorapilor de matase, mizeria fizica este eludata.

Exista insa aici ciclicitatea sindromului singuratatii de care sufera Joachim (Malaise), exista goliciunea “uscata, insensibila parca” a artistelor in cabina de machiaj sau la repetitii. Unul dintre textele colett-iene (Matinée) descrie privirea pierduta, mereu gata sa muste a lui Joachim (“et pourtant les forces mystérieuses de la discipline, du rythme musical, l’orgueil enfantin et noble de paraître beaux, de paraître forts, nous soulèvent, nous conduisent...”), altul propune o Mimi in varianta canina (Lola). Colette surprinde in psihologia artistelor itinerante “un fel de satisfactie animalica, o voiosie de captive”, la fel si tanarul Baptiste Zand care, exasperat, o trateaza pe Mimi de sclava. Portretul de grup din final, in care Joachim se lasa adoptat de trupa isi gaseste masura intr-o descriere similara propusa de Colette (“Obtus et gais, privés d’instinct et de prévoyance, nous ne sentons venir ni le lendemain, ni le malheur, ni la vieillesse, ni la futilité (...) - On arrive, on répète.”)

DailyGreenCine

Stilistic vorbind, dialogul este o prelungire a frazarii lui Colette; Joachim in special foloseste fraze lungi alcatuite din inlantuiri de enumerari adesea incongrue, in care substantivele nu-si permit mai mult decat un adjectiv in preajma. Asemenea, intreaga structura a filmului urmareste acelasi mecanism enumerativ pe orizontala a evenimentelor in care incongruitatea este respectata. Sa ma explic: Joachim la Paris incepe prin a-i spune lui François ca emisiunea lui este nula, dupa care ii cere bani, dupa care este dat afara fara menajamente, dupa care cei doi fosti prieteni se reintalnesc la un pahar in cafenea, dupa care aceiasi impart frateste acelasi pat peste noapte, dupa care Joachim este aruncat in strada de Chapuis, dupa care este zgaltait zdravan si de François. Iata de unde vine impresia de dezlanare care pe multi i-a facut sa considere ca filmul nu are scenariu si ca mai bine i-ar fi stat ca documentar cumsecade.

*****

... si mustati improbabile

 Tot in categoria punctelor de fuga poate intra si intreaga teorie mai mult sau mai putin feminista care constituie background-ul atitudinii new burlesque care refoloseste jaloanele entertainmentului popular de altadata. Imaginea corporala este atipica, meserii demult apuse sunt reinviate in numere care combina acrobatia, magia, clovneria, jongleria improvizatia muzicala si pantomima cu striptease-ul si dansul clasic. Totul este filtrat prin prisma individualizarii, a perspectivei handmade care ofera artistilor new burlesque libertatea de a se face cunoscuti, de a straluci ca glorii de nisa, de a-si fabrica numerele, de a-si procura accesoriile de a-si construi identitati. Narcisismul acesta artistic place ochiului pentru ca se joaca cu codurile glamour din anii 50, numai ca, asa cum spune cineastul “showurile sunt politice chiar daca nu se pomeneste de politica”.

FerdyOnFilms

Amalric alege sa alinieze exuberanta carnala a unui spectacol de arta cu a mic pe de o parte si problema independentei mediului artistic pe de alta parte. Ideea din care a germinat “Tournée” este direct legata de situatia cinema-ului “liber”, iar in Joachim Zand se oglindeste in special personalitatea lui Paulo Branco, unul dintre ultimii mari producatori independenti de cinema; cineastul citeaza ca surse de inspiratie si alte prezente flamboaiante din lumea producatorilor precum Jean-François Bizot si Jean-Pierre Rassam (producator al unor cineasti precum Robert Bresson, Jean-Luc Godard, Barbet Schroeder, Roman Polanski), ori Humbert Balsan.

*****

Mitologii si fantasme - o poveste despre cinema

Un al treilea punct de fuga folosit de mecanismul “Tournée” tine de suportul fantasmatic pe care se realizeaza acest neincetat du-te vino intre antipozi. Geografia distantelor intre Franta si America se converteste in mitologie (lumea vazuta de bunul si inocentul salbatic, brave new world si paradisul regasit). Punctul de plecare este informatia oferita de cineastul insusi in mai multe interviuri privitoare la intalnirea cu artistele New Burlesque; aceasta a fost amanata pe cat posibil ( “je n’ai pas eu envie de rencontrer les filles tout de suite, j’ai préféré travailler à partir de mes fantasmes” si “On ne voulait pas les voir trop tôt. Quand je suis allé vers elles, les personnages étaient écrits.”)

FerdyOnFilms

Amalric nu ezita sa considere stranietatea personajelor ca fiind motorul fantasmatic in trei timpi gratie caruia functioneaza aceasta poveste foarte simpla despre cinema:

Ce qui est riche dans cette histoire toute simple, c’est qu’il y a deux pays qui se fantasment l’un l’autre. Ça pose une double question: qu’est-ce qu’on fait de notre amour du cinéma américain? Qu’est-ce qu’on fait de notre inconscience de ce qu’il y a d’extraordinaire dans la culture française? Le film est en trois temps:

1. Le paradis, l’énergie et un problème.

2. L’enfer, Paris, la femme à l’hôpital, les enfants, le vieux copain.

3. Un retour paradisiaque, mais il faut pour cela que le personnage passe par ce moment de cinéma français, par Paris.

MUBI

Cabaretul in stil american isi recunoaste radacinile in french cancanul sfarsit de secol XIX si imprumuturile din codurile vestimentare si artistice pariziene de dupa razboi. Decorurile, muzica, coafurile si costumele exploateaza mitologia americana, apetitul pentru consistenta, gustul pentru sex appeal-ul fara fasoane si pentru poantele debitate cu accent, pentru vartejul de muzica, dans, paiete, coafuri enorme, posturi grotesti si bufone. Spectatolul inghite tot pentru ca Mimi Le Meaux, Dirty Martini, Evie Lovelle, Julie Atlas Muz, Kitten on the Keys si Roky Roulette refac istoria unui paradis de care individul torturat si singuratic din Joachim Zand este fascinat. Mathieu Amalric marturiseste undeva aroganta aceea europeana invidiind in secret voiosia genuina a bunului salbatic:

À un moment, je me suis dit que ces Américaines, c’était une ruse extraordinaire et que ça allait tout exalter. Mais on pensait plutôt aux Lettres persanes: la vision de notre pays par des étrangères. Elles fantasmaient le Moulin-Rouge, Joséphine Baker et Colette qu’elles connaissaient très bien. Il y avait aussi cette belle idée dans le texte de Colette: quand on tourne, on ne voit rien des lieux où l’on passe. Je trouvais ça drôle qu’elles ne voient rien de la France. Le mélange de langues me plaisait aussi.

*****

Filiatii de culise

Motto:

Tu te comportes comme une merde sur un socle.
(François Truffaut)

Sunt de acord cu cititorul care va stramba din nas citind titlul acestui subcapitol, e inutil sa contabilizezi aluziile cinematografice care-ti sar in ochi ici colo de-a lungul filmului. Acestea nu sunt putine, nici transparente, uneori nu se lasa lecturate cu usurinta. Nu-i suficient sa vezi umbra lui Ben Gazzara (“The Killing of a Chinese Bookie”) planand in frumoasa secventa in care Joachim foloseste statia de amplificare a salii pentru a le vorbi membrilor trupei despre esuarea spectacolelor pariziene. Nu-i destul sa-ti spui ca dezlanarea scenaristica este cassavetiana sau se inspira din Rozier pentru ca mizeaza pe improvizatie. Nu-i destul ca filmul foloseste modele trupese pentru a-l trata de fellinian.

Amalric-Cassavetes (DailyGreenCine)

“Tournée” vorbeste cu subinteles despre o intreaga varsta a cinema-ului francez, fascinat de America si de variantele sale de indie, inotand prin exigentele mostenirii propriului cinéma d’auteur, zgaltait nu atat de presiunea televiziunii, cat a inregimentarii institutiilor culturale si a penalizarii riscului in materie de productie a unui film (intr-un foarte interesant interviu consemnat in "Cahiers du Cinéma" din mai 2011, Paulo Branco spunea ca astazi un film ca “L’hypothèse du tableau volé” ar fi imposibil de produs). Citatul de  mai sus are cumva legatura cu toata aceasta lume a cinema-ului aflata azi in plina contractie, este raspunsul lui Truffaut la solicitarea de sprijin financiar pe care Godard i-o arunca nu inainte de a face praf “La nuit américaine”. Intreaga incursiune a lui Zand la Paris este dealtfel inspirata din aceasta complexa legatura de ura-iubire a productatorului cu lumea spectacolului.

FerdyOnFilms

A doua filiatie din culisele “Tournée” ar fi, in ceea ce ma priveste, autofictiunea, filmul captand pur si simplu situatia facerii sale: un tip (pe numele lui Joachim Zand, ca Nicole Zand, mama cineastului) care vrea sa convinga niste femei sa joace intr-un spectacol care numai ca nu tipa faptul ca ele n-au nevoie de nimeni pentru a-si face numerele de scena. Tipul cu pricina sfarseste prin a se da batut, acceptandu-si iresponsabilitatea ca mod de viata.