Moartea unui cineast sau cum l-am cunoscut pe Raul Ruiz (1941-2011)

Le cinema de Raoul Ruiz

Spectatorul care are grija sa fie la curent cu noutatile stie deja ca cineastul Raul Ruiz s-a stins din viata vineri 19 august in urma unei suferinte indelungate. Siturile cotidienelor si siturilor de cinema aveau probabil anuntul comemorativ deja scris, de vreme ce, la cateva ore de la anuntarea stirii, internetul s-a umplut dintr-o data de lungi articole exhaustive privind filmografia si lunga cariera cinematografica a lui Ruiz.

Nu-mi ramane decat sa fiu de buna credinta si sa ofer linkurile care mi se par cele mai bine documentate, incepeti prin a rasfoi carnetelul MUBI, cum nu se poate mai eficace in rezumarea catorva cronicari seriosi.

MUBI Ruiz Obituary

Regizor a mai mult de 100 filme in mai multe limbi, Ruiz a fost ocazional atras de experienta teatrala si de cea de teoretician al cinema-ului, ori de lector cu cateva cursuri magistrale la activ. Colectionar compulsiv, cititor inrait inzestrat in plus cu darul povestirii, scenarist rafinat (“Le Temps retrouvé d’après l’œuvre de Marcel Proust” este se pare cea mai proustiana adaptare nu atat a romanului cu pricina, cat mai degraba a lucrarii proustiene cu timpul si amintirea), interesat in egala masura de filmul cu costume, de thrillerul psihologic, parodiind genuri (“The Golden Boat”), revizitand subgenuri (romanul gotic al lui Hawthorne) sau facand filme cu tenta politica (“La Colonia Penal”). Uneori producator (“Diálogos de exiliados”), alteori actor (“Les apprentis sorciers”, “Los náufragos del Liguria”), semnand montajul sau imaginea, Ruiz ramane in ultima instanta un povestitor.

Intalnirea mea cu Raul Ruiz s-a produs insa anul acesta cand in programul TIFF a fost trecut “Mistérios de Lisboa”, experienta coplesitoare care m-a impiedicat la timpul cuvenit sa scriu cuvinte precum “splendid-fantastic-extraordinar” – un film-fluviu nu se poate descrie si nici diseca in intregime. Si pentru ca nici cineastul nu se poate descrie, incerc sa redau doar varianta mea de “cum l-am cunoscut pe Raul Ruiz asa cum s-a lasat el parcurs in varianta de cinema a ultimului sau film finalizat”.

“Am mania citarii”

Nu este vorba de filmul de epoca (crinoline, palarii, trasuri cu cai, dueluri, nefericiri, orfani, rasturnari de situatii si secrete dezvaluite) in sine. Ruiz isi imbraca personajele in costume, le pune sa “existe” in limbajul elegant al povestirii de secol 19, dar le amesteca cronologia, le multiplica fatetele, le suspenda povestile atfel incat, in varianta lor cinematografica, misterele sunt bine ancorate in hipermodernitate.

Allocine

Foiletonul ca mod de viata

Foiletonul, genul literar  best-seller in secolul XIX, amestec de barfa cu subinteles, de melodrama cu multiple chei de decodare, de intamplare neobisnuita ii vine cineastului ca o manusa (“Imi place sa povestesc tot felul de intamplari. De unde si gustul pentru folclor, pentru trubaduri. Marele avantaj pe care il are foiletonul asupra structurilor in trei acte: tolereaza punctele de suspensie, firele narative care plonjeaza in gol.”) 

Uneori acesta se confunda cu autobiografia:

“Mult timp am trait scufundat in lumea foiletonului, spune Ruiz, din ratiuni care tin in parte de gustul personal si in parte de viata profesionala. Am avut o cariera de Dr. Jekyll & Mr. Hyde, facand teatru de avangarda si, in tinerete, scriind telenovele pentru televiziunea mexicana.” 

Estetica foiletonului este un soi de sac fara fund care poate incorpora orice corp strain, ca atare matrita ”misterelor” adapteaza foiletonismul supraabundent al lui Eugène Sue, senzationalismul lui Dumas, realismul balzacian agrementate de-o buna doza de fantastic suprarealist – Dickens si Hugo nu sunt departe. La nevoie, structura narativa catenara se poate extinde in cateva directii capatand proportiile unei miniserii.

Allocine

Tot de suprarealitatea foiletonului tine si teatralitatea manifesta care izoleaza lumea misterelor  intr-un decor bifurcand la infinit intr-o multiplicitate de evenimente, locatii, personaje, noduri narative. Ai sentimentul ca tragi cu ochiul la un univers alternativ separat de-al tau printr-o ipotetica draperie.

Nu vorbiti despre emotie

Este fascinant felul in care Ruiz construieste acest dispozitiv complex pornind de la premisele unei naratiuni romantioase pentru a transforma intreaga constructie intr-o abstractie rece si fluida in care naratiunea face neincetat du-te vino in timp, provocata fiind de istoriile protagonistilor. ”Misterele” cultiva detasarea empatica cu acelasi sarg cu care telenovela mimeaza implicarea. Si daca trecutul este resuscitat constant sub forma unei noi incursiuni in anterioritate, se constata ca flashback-ul nu are ca functie clarificarea unui mister, ci dimpotriva deschiderea catre altul.

Allocine

La randul sau, prezentul pune neincetat probleme spectatorului pierdut in labirintul narativ al timpului; si daca, se intreaba acesta, toata aceasta lunga inlantuire de mistere, nu este altceva decat visul copilului João care nu are nici familie nici un nume al sau?

Inghititi de mister

Aceeasi paradoxala folosire a timpului si spatiului face ca “misterele” sa ramana cumva nerezolvate, coda finala nu face lumina deplina asupra povestilor innodate gratie povestitorului unic.

“Una dintre obsesiile mele, spune Ruiz, este sa gasesc echivalentul memoriei in film, si asta creand in acelasi timp rime poetice. Este o treaba complicata, imaginile sunt prin natura lor mai degraba lichide, este dificil sa le inchizi in segmente discrete."

Allocine

Aceasta “stare lichida” a imaginii care povesteste face ca personajele sa traiasca si sa se sinucida in acelasi timp, sa dispara, ori sa marturiseasca secrete ingropate demult, cel mai viu exemplu este dat de scenele de bal in care ochiul percepe mai degraba miscarea camerei decat deplasarile personajelor. Iata ceea ce face ca faptul ca atare si contrariul sau sa coexiste ca in sinuciderea “imaginata” de João, desi coincide cu secventa urmatoare in care eroul este bine sanatos, este una dintre virtualitatile personajului.

Morala?

“Cinema-ul meu, spune Ruiz, este mai putin fondat pe principiul acumularii cat mai degraba pe cel al combinarii.”

… anacronisme cultivate

Nerealist sau irealist, candva suprarealist declarat, Raul Ruiz este mai degraba un anacronist care isi cultiva cu vioiciune pasiunea pentru plurilingvism si eruditia asociativa. Jocul “misterelor” se intinde pe aproape un secol si strabate mai multe spatii geografice (din Portugalia pana in Franta, Italia, Maroc si Brazilia) in care lumea poate glisa simultan in varste diferite sau poate ramane blocata in una si aceeasi pentru totdeauna.

Allocine

Planul cinematografic face posibil ca siluetele clare din primul plan sa interactioneze cu personaje din planul secund care si ele sunt la fel de clare, in timp ce zona de flou datorata focalizarii sa fie mutata  undeva la mijloc. Aceeasi miscare de superpozitii in secventa “cestii de ceai”. La acest flou de mijloc (hai sa-l numim capacitatea de a surprinde) ajunge Ruiz contabilizand principiul naratiunii in sertare sau bucle, pasele de scamator cu detaliile si “planurile-fixe-miscatoare” ori referintele picturalo-coregrafico-teatrale, ambitia de a transforma filmul intr-un spectacol total al timpului sau.

“Poétique du Cinéma”

Subtitlul acesta este probabil carticica pe care imi doresc s-o citesc cat mai curand. Curiozitatea mi-a fost trezita de cele cateva articole scrise de Ruiz si publicate ici-colo pe care le-am putut gasi din iunie si pana in prezent in intentia de a scrie o mega-cronica a “Misterelor Lisabonei”. Poetica aceasta este mai mult decat simpla maniera de tratare a povestii, eliminand batalia finala, conflictul principal, personajul rau vs bun, ancorarea in timp si spatiu definite, logica liniara a naratiunii etc. Probabil ca filmele seamana cu aceasta anecdota incredibila, evident ruiziana:

”Chilienii sunt capabili sa vorbeasca ore in sir, fara verb si fara subiect. Frazele lor devin zgomote..."

Inlocuiti va rog “zgomotele” cu ”imagini”.

*****

• Recomand cititorului interesat articolul semnat de A.O.Scott in The New York Times. Anotatiile pe cateva dintre filmele ruiziene publicate in Rouge pot fi foarte utile.
• Aici se poate vedea “L’hypothèse du tableau volé” (1979) - nu-i nevoie sa cititi romanul lui Pierre Klossowski in prealabil.
• Aici se poate vedea “Les trois couronnes du matelot” (1983)
• Aici cate ceva despre “As Linhas de Torres”, filmul creditat ca fiind in “pre-productie”.
• Aici puteti gasi tot ce ati vrut sa stiti despre Raul Ruiz si nu ati avut timp sa o faceti pana in prezent.
• Aici un articol foarte cuprinzator semnat de Jonathan Rosenbaum privitor la intreaga activitate cinematografica a lui Ruiz.