FFF2010 - “Boy meets girl” (1984) de Leos Carax

Dupa cum zicea si Serge Daney in cronica sa, “Boy meets girl“ (1984) este filmul de debut in adevaratul sens al cuvantului. Acela pe care spectatorii si criticii il asteapta in secret in fiecare an, in stare sa farmece, sa ameteasca si, mai mult, sa anunte cu certitudine nu atat “nasterea” unui regizor genial cat a unuia puternic, care sa tina la drum lung si la tavaleala, intransigent in optiunile artistice, cultivat, energic, cinefil.

Din inaltul celor 24 de ani ai sai la acea vreme (1984), Carax alegea sa ofere in acest prim lungmetraj foarte stilat un fel de ghid de supravietuire in cinema in sitiuatia in care esti tanar, mananci film de cinemateca pe paine si ai ghinionul sa te fi nascut intr-o lume deja secata de frenezia unui Godard sau a unui Truffaut. In acest caz “cineastul” este perdantul care stie ca nu are sansa de a se reincarna si care, in lipsa de ceva mai bun, imagineaza filmele pe care ar vrea sa le faca. Asa se autodefineste Alex, disperatul alter ego al lui Carax. In lungul monolog ocazionat de intalnirea cu Mireille, Alex foloseste o cantitate impresionanata de ocurente al lui “je”. Mi-am spus ca aceasta este miscarea geniala a lui Carax, faptul ca in “Boys meet girl “(ca si in “Strangulations blues“ din 1979,  dealtfel, un fel de preambul condensat in varianta scurtmetraj ) el alege sa vorbeasca despre singurul lucru pe care il cunoaste si care il preocupa: acel obsedant “eu” care este Alex-Leos.

Adica Alex care pierde vremea traind noaptea si dormind ziua, care-o divinizeaza pe Barbara intr-atat incat ii fura discurile din magazine, care este capabil sa ucida nu atat din dragoste cat din orgoliu, care nu bea si nu fumeaza dar traieste intr-o frenezie vecina cu delirul autoindus, care se simte decrepit la 23 de ani si traieste curgerea timpului ca pe-o urgenta, care se indragosteste nu atat de Mireille cat de tristetea ei consanguina. Spatiul in care traieste Alex este viabil in masura in care una dintre ocurentele “eului” l-a marcat candva (de aceea harta desenata pe perete, cu doar cateva ixuri aruncate ici-colo, insemnand tot atatea experiente personale). Lumea in care se misca Alex este viabila in masura in care “eul “sau se ciocneste cumva de ceilalti, filmul intreg este o dilatare a lui Alex, o lume filtrata prin simturile lui.

Cinematografic vorbind, Alex incearca sa supravietuieasca inocentului truffaldian & rebelului godardian. Hipervitalitatea este inlocuita cu o neputinta calma din care nici macar un flipper cu voce roboteasca nu te poate scoate. Personajele sunt alcatuite din decupaje dialogate, paralele unele cu altele. Lumea dupa Carax este o imensa disonanta care nu mai stie “sa vorbeasca” dupa cum afirma prin gesturi extravagante cineastul mut (la propriu). Asta desi se vorbeste enorm in filmul acesta, vorbaria, pe alocuri ritmata inlocuieste orice urma de actiune, burdusind spatiul filmului cu maxime, aluzii la Deleuze, Rimbaud, Jean Vigo. “Boy meets girl devine ilustrarea notiunii de “film bavard muet” (“les metteurs en scène qui comptent aujourd’hui ne seraient-ils pas ceux qui interrogent le cinéma muet par l’absurde, en cherchant comment le cinéma parlant parle (ou vice-versa)?”) pe care criticul Carax o nascocise in 1980 in paginile cronicilor sale din Cahiers du cinéma. Spectatorul nu poate sa nu se simta interpelat de insistentele referinte la filmul mut reconstruite din perspectiva sensibilitatii anilor 80; mie cea mai artistica mi s-a parut a fi secventa din final (montajul alternat intre prim planurile pe Mireille, apa care da pe dinafara cazii, strigatul femeii pe muteste, “Alex, aide moi à m’en sortir”, urmat de demolarea colectiva in spatele peretelui de sticla; de cealalta parte, cuplul spectator admira se pare luna) precum si supraimpresia care anunta iminenta agresivitatii lui Alex (disputa cu Thomas de pe malul Senei).

Pentru a supravietui modelului Jean-Pierre Léaud, Denis Lavant are nevoie de fata aceea parca cioplita cu barda, de privirea aceea de o dureroasa intensitate arsa de nimicnicia si de importanta lui “je”. Pentru a nu fi confundata cu Gena Rowlands, Helen (Carroll Brooks) isi inventeaza o altfel de disperare nevrotica la aniversarea disparitiei (mult)preaiubitului frate. Pentru a nu fi luata, pe alocuri, drept Anna Karina, Mireille Perrier este obligata sa faca arpegii intre Mary Pickford, Barbara si Maria Falconetti (“La passion de Jeanne d’Arc”). Carax insusi lupta cu mitologia Noului Val, iar perceptia postmoderna a anilor 80  ii este de ajutor; se vorbeste aici despre neo-barocul care substituie luptei dintre bine si rau un fel de joaca ambigua dintre sansa si predestinare ori un fel de concurenta intre frumusete si sublim. Un singur ghiont al destinului te poate face, pe tine, personajul, sa tasnesti din marasmul existential si sa te bucuri pentru o clipa numai de o senzatie de lejeritate acorporala. Senzatie pe care o vei plati ulterior cu multa suferinta (vezi confesiunea amantului lui Mireille, neputincios in a separa ura si iubirea, incapabil in egala masura sa le concilieze). Din acest haos turbionar sentimental se nasc secvente superbe: Mireille dansand step pe plansa de exercitii, Alex telefonand dintr-o cabina telefonica cu un geam spart.

Filmul incepe cu unul din cantecele lui Serge Gainsbourg. (“Je suis venu te dire que je m'en vais”) care functioneaza ca refren pentru intregul film, presarat de scene de menaj si neintelegeri relationale de toate soiurile. Secventa amoroasa din off, foarte explicita, recitata de duetul Florence-Thomas pe un ton bland, aproape monocord este mai degraba amenintatoare in fragilitatea ei. In lumea lui Leos-Alex sentimentele expira inainte de a se fi inchegat, iar cand acestea se manifesta, este prea tarziu (vezi cuplul “inghetat” intr-un sarut nocturn pe marginea Senei).

Interesanta este intalnirea care se poate realiza azi, la mai bine de 25 de ani de la nasterea filmului, intre spectatorul “inocent”, ca sa nu zic lipsit de apetituri cinefile si lumea acestui prim lungmetraj. Nu socot ca ”Boy meets girl” a imbatranit urat, ci ca s-a plasat cumva pe o alta orbita, aproape straina spectatorului standard; la sfarsitul proiectiei de acum o saptamana, in spatele meu doi necunoscuti anuntau cu voiosie ca au dormit foarte bine in timpul celor de o suta de minute cat a durat filmul.

Aici o interesanta trecere in revista a filmografiei lui Carax
Aici un interviu acordat de Leos Carax lui Jean-Paul Fargeau.