A fost Expiff – partea a treia si ultima

Se pare ca scurtmetrajele din ultimul calup vazut de mine, cel de sambata seara adica, au fost cele mai “cu mot”. Zic asta pentru ca nu putine dintre ele au fost nominalizate in palmares. In faza in care se gaseste noul nostru festival, “palmares” este un cuvant cam umflat, hai sa-i zicem atunci dialog intre recomandarile celor mai interesante festivaluri considerate experimentale (din acest punct de vedere eu una voi vota mereu cu Rotterdam).

“Wunderkammer” (2009), creatia lui Andrea Pallaoro este o pura mostra de ceea ce as putea numi cinema gotic, amestec de realism crunt cu inflorituri imagistice splendide. E ca si cand autorul ar fi vrut sa faca game in jurul ideii de codependenta afectiva, sa brodeze elegii si nelinisti pe tema relatiei dintre mama si fiu. Ce a rezultat? O lume aparte, exclusiv interioara (nu-mi amintesc sa fi vazut ferestre in acest film), putin claustrofobica pentru ca spatiul este plin pana la refuz de mobile de tot soiul, pasari vii si impaiate, colivii si tot felul de obiecte pe jumatate inecate in umbra. Camera doreste un spatiu ingust si plin, asa incat filmeaza de exemplu bucataria si baia din niste unghiuri imposibile. Aici se vorbeste despre “interioritate exclusiva” (un fel de paradox face ca imobilitatea neviului sa emfatizeze conditia viului). Imaginea mi-a luat glasul, primplanurile fiului aduc cu pictura olandeza. La fel, interioarele probabil voit picturale, naturi moarte, claustrale in care intr-adevar viata straluceste intr-un fel de halo absent.

Nu am vazut nimic vulgar ori imoral in faptul ca mama se se imbaiaza si doarme impreuna cu fiul; mi-am tinut doar respiratia la aceste secvente mai rau decat la cel mai incitant film de actiune anticipand reactia vecinilor mei de scaun.

◘◘◘◘◘

“The Apology Line” (2007) se hraneste dintr-un proiect conceput de artistul american Allan Bridge. Regizorul  si producatorul debutant James Lees a realizat impreuna cu  William Bridges o versiune britanica un telverde functionand “pe bune” cu un tagline de marketing care suna asa “Feel guilty? Get it off your chest”. “The Apology Line” s-a lasat apoi cu un filmulet cu tenta experimentala. Extrase din monologurile inregistrate de diversi necunoscuti la aceasta linie telefonica se combina cu imagini exclusiv nocturne si urbane de o frumusete aparte (de retinut numele DOP Mattias Nyberg). Mi-a placut optiunea de a “taia” imaginea in secventele jucate de actori pentru a sugera anonimatul (la urma urmei, oricine poate fi penibil ca un Toffee apple sau invizibil celorlalti ca un little potato). Mi-a placut patchwork-ul de accente, varste, atitudini care alcatuieste suportul audio al filmului.

Imaginea sobra salveaza filmul de doza aceea de interes putin gretos cu care lumea accepta de obicei marturisirile mai mult sau mai putin murdare ale celorlalti.

Aici un interviu cu regizorul.

◘◘◘◘◘

Motto:

”Une société civilisée n’est pas nécessairement une société qui comporte une moindre proportion d’individus criminels et pervers (celle-ci est probablement à peu près constante dans tous les groupements humains)-simplement, elle leur donne moins l’occasion de manifester et d’assouvir leurs penchants.” - Simon Leys

Intre toate filmele vazute, favoritul meu este, fara umbra de indoiala filmul lui Jean-Gabriel Périot “Eût-elle été criminelle.../Even she had been a Criminal”. Auzisem de scurtmetrajul lui dedicat sadismului politienesc, “L’art délicat de la matraque” selectionat la Tribeca in 2009, conceput in acelasi stil: montaj dupa pelicula filmata pe viu care vorbeste despre oroare fara niciun comentariu din off sau subtitrat, aflata la jumatatea drumului intre documentar si video experimental.

Sursa: situl regizorului J-G. Périot

Curiozitatea m-a impins dupa ce am vazut “Eût-elle été criminelle...” sa scotocesc dupa referinte la filmografia lui Périot si, iata, am gasit aici un fel de compilatie dupa scurtmetrajele acestui artist care a ajuns sa faca filme din intamplare. Mi-a placut diversitatea formala pe care si-o permite Périot atunci cand incearca sa abordeze teme hai sa zicem filosofic-sociale: zona queer & autofictiunea ca subiect de inspiratie, revolta sociala si miturile societatii fericite, (aparenta) integrarea in comunitate, urbanismul, extremismul, populismul si manipularea in politica.

Sursa: situl regizorului J-G. Périot

“Eût-elle été criminelle...” (2006), eseu exclusiv vizual pe tema barbariei civilizate, este din punct de vedere formal un colaj din imagini de arhiva avand ca banda-sunet “La Marseillaise”. Instantaneele sunt “furate” in vara lui 1944, cand Franta eliberata le pedepseste public pe femeile care au acceptat sa colaboreze cu inamicul sub o forma sau alta. Spectacolul grotesc al justitiei populare este cu atat mai deprimant cu cat este evident ca imaginile de arhiva folosite sunt “adevarate”. Intre “V”-ul victoriei si crucea nazista diferentele se sterg gratie montajului care alterneaza si repeta aceleasi instantanee.

Morala lui Périot? Patriotismul “alor nostri” seamana tulburator in manifestarile sale cu nationalismul “railor”. Incercati ca si mine, clicati pe fotografia de pe aceasta pagina pentru a vedea in efect de lupa fetele celor prezenti intr-una dintre fotogramele filmului.

Aici lunga lista a festivalurilor la care acest film a fost selectionat.

◘◘◘◘◘

Ciudatele povesti antimorale ale lui Gabriel Abrantes si-au gasit locul in acest calup, este vorba de dipticul “Olympia” (2008) realizat impreuna cu Katie Widloski si de mult mai cunoscutul “A History of Mutual respect” (2010) coregizat impreuna cu Daniel Schmidt. Interesanta optiunea juriului Expiff de a le premia la pachet, ca facand parte din aceeasi unica intentie artistica a autorului (autorilor).

Abrantes este in primul rand un artist polivalent, in largul lui atat printre tablourile, fotografiile si instalatiile din galeriile de arta, cat si in festivalurile de cinema independent si experimental (“A History...” a castigat anul acesta Leopardul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj din competitia internationala la Locarno). Scurtmetrajele realizate pana in prezent fac parte din ceea ce comentatorii numesc “cinema impur” si care se incadreaza intr-un fel de continuum artistic cu toate celelalte manifestari de tipul pictura, sculptura, fotografie si de ce nu actorie.

Sursa: EXPIFF

”A History....” incepe cu imaginea grandioasa a cascadei Iguazu avand pe fundal vocea Ninei Simone. Doi prieteni calatoresc in jungla in cautarea “curateniei” originare. “Bunul salbatic” intruchipat aici de o foarte proaspata indigena, trece testul curateniei la care o supune blondul Cookie (cu C de la Candide) si se acupleaza cu acesta. Amicitia se sparge in bucati atunci cand amazoana este capturata de prietenul neglijat, floarea silvestra este transplantata in civilizatie unde are deja un rol de indeplinit dupa spusele mamei soacre. Cookie ramane sa protesteze fara convingere alaturi de indieni pentru drepturile minoritatilor. ”A History of Mutual Respect” este un film despre utopiile iluminist-(neo)colonialiste si despre iluziile civilizatiei.

◘◘◘◘◘

”Olympia I & II”, “tablou vivant” bicefal realizat de Gabriel Abrantes impreuna cu Katie Widloski in 2008 deconstruieste in cheie ironica tabloul lui Monet si ii ofera doua posibile interpretari derizorii, plecand de la aceeasi unica postura artistica. “Olympia 1” este prostituata cu gura mare care se ia la cearta cu fratiorul gay intr-o juxta verbala de o ametitoare acumulare de insulte. Femeia se autohipnotizeaza parca proferand serii  interminabile de “fuck you” iar postura si mimica voit languroase capata rigiditatea unei uniforme. Delirul continua cu “Olympia 2”- in aceeasi uniforma posturala intra insa un travestit, un texan de familie buna dealtfel, care-si asteapta clientii band Coca Light si ascultand Gorecki. Servitoarea de culoare este aici “capsunica cu ciocolata” in travesti de carnaval, mai degraba complice, confidenta si la nevoie iubita. Lectura ironica a tabloului include aceleasi referinte la tabuurile rasiste si sexuale ale omului alb pe care autorul le va presara si in “A History”.

Aici si aici gasiti articole despre activitatea lui Gabriel Abrantes.

Aici o scurta secventa din ultimul scurtmetraj “Visionary Iraq” regizat de Gabriel Abrantes in colaborare cu Benjamin Cotty.

◘◘◘◘◘

Vazand “Carne” (2006) in regia Mirunei Boruzescu, m-am trezit cu nedumeriri rumegate indelung ulterior. Am sfarsit prin am spune ca, in final,”Carne” nu sufera de genul acela de teribilism de incepator si se fereste sa atace “felia de viata asa cum este ea” din majoritatea scurtmetrajelor de debut. “Carne” nu este nici poetic, nici glamour, nici nu nutreste ambitii filozofice. Senzatia instantanee pe care am avut-o in urma proiectiei a fost de impenetrabilitate, asa cum de multe ori este imaginea intalnita pe o pagina lucioasa de revista serioasa.

Sursa: EXPIFF

PS: Nu m-am gandit nicio clipa sa interpretez acest film nu neaparat crud cat glacial ca fiind o metafora politica, asa a facut autoarea cu ocazia prezentarii filmului la New York din cate imi aduc minte. Eu m-am marginit sa degust detasarea cu care camera inregistreaza procesul de autodistrugere la care se livreaza, cu zel nu-i vorba, anonimul personaj al Mirunei Boruzescu.

Verdict: de vazut neaparat.

◘◘◘◘◘

“Lens” (2006), filmul lui Djie Han Thung dezgroapa povestea unui cameraman antropolog din anii 20 vampirizat de propria sa camera de filmat. Aparatul supravietuieste proprietarului sau si cumva devine  parte dintr-un ciudat ritual in care artistul este jertfit de indigenii pe care ii urmareste si inregistreaza pe pelicula.

Sursa: situl regizorului

Imaginea semnata de Rutger Storm este foarte interesanta, atat de interesanta incat m-am intrebat daca nu cumva toata constructia narativa in jurul camerei nu a fost decat pretext pentru virtuozitatea vizuala.

◘◘◘◘◘

Sursa: situl regizorului

Ultimul scurt metraj din calup a fost “Clean Up” pe care regizorul Sebastian Mez l-a conceput aproape in maniera documentara, reflectie post festum asupra pedepsei cu moartea asa cum se practica ea in inchisorile americane. Interesant decalajul dintre comentariul din off (care aduce cu relatarile jurnalistice “la cald“ ale evenimentelor de acest fel) si timpul in care se petrece actiunea (personajul intra in scena dupa consumarea sentintei prin injectie letala). Decalajul acesta ajunge cumva sa armonizeze evenimentul si rememorarea acestuia prin intermediul acelorasi elemente.