Hoinareala prin spatiul cinematografic propus de Festivalul de Film Francofon de anul acesta s-a incheiat pentru mine cu un film
neasteptat, inclus in agenda pe ultima suta de metri. Am prejudecati mari in
ceea ce priveste cinematograful elvetian, filmul lui Lionel Baier insa m-a surprins.
“Un autre homme“ este genul
acela de incropeala intimista si eleganta asamblata din mai nimic gratie
optiunii DV, cu un scenariu puternic ca osatura si o camera discreta si
eficace. Imaginea alb-negru este perfecta. Nu exista inflorituri, dialogurile
sunt plasate sub acelasi semn al eficacitatii. Singura extravaganta pe care
si-o permite cineastul este muzica - pasajul mai mult murmurat decat cantat,
mai mult schitat decat dansat din Prokofiev este uimitor de proaspat in aceasta
ambianta. Tonalitatea generala, gri-si-atat, se afla in deplina concordanta cu
personajul principal, omul cu multiple fete si o singura expresie care este
François. Tanar, aratos, vanitos, cu o inutila licenta in literatura franceza
medievala in CV, François se muta la Christine intr-un colt pierdut din Vallée
de Joux, nu foarte departe de Lausanne
insa. Obligat de circumstante si de exigentele prietenei sa-si gaseasca o
slujba, François se improvizeaza in jurnalist pentru foaia locala si sfarseste
prin a se pasiona de cronica de cinema. Pasiunea si vanitatea sunt cele doua
motoare care-l dirijeaza pe eroul lui Baier catre impostura. Plagiator fara
remuscari, amant contrariat al unei femei bogate si cultivate, “ajuns“ in final
intr-un post promitator, François ramane, spre lauda sa, o enigma. O cochilie
goala fixand in final vidul sau surazand enigmatic in gol.
*****
Scenariul mi-a placut din mai multe motive:
1.
Cu greu poti sa faci dintr-o astfel de mediocritate
complicata un adevarat personaj de cinema. Criza de identitate pe care acest François
o traverseaza este in perfect acord cu dimensiunile sale, cu apetenta pentru
senzatii care il defineste in principal. Lumea lui François este compusa unidimensional
din umbre (tipograful, proprietara cinematografului local) si stridente
(casnica si autoritara Christine) pe care pulsiunile sale le sfideaza haotic
pana la intalnirea cu Rosa. Rosa este sexy, sigura pe ea si mai mult decat in
largul ei in rolul de jurnalista la sectia culturala si de fiica a patronului.
Intre Rosa si François se incropeste o chimie complicata, bazata pe cruzime, atractie,
respingere, scarba si senzualitate. Ambii sunt in mod misterios atrasi de
alegoria demodata din “Le Roman de Renart”. Am sentimentul ca fabula medievala
a pacalitorului pacalit de propria-i cutezanta are aici semnificatii
neasteptate, vezi legaturile cu Prokofiev, cu legatura sado masochista in dublu
sens care pare sa se fi creat in final intre Rosa
si François.
2.
Multi cronicari au vazut in povestea lui François o
reiterare a lui Bel-Ami. Mie spiritul calculat al eroului lui Maupassant mi se
pare ceva mai calduros decat marasmul identitar in care se gaseste François. In
final exista o despartire, insa nimeni nu plange si nimeni nu pare in mod
serios atins de aceasta. Mai mult, lipsa de scrupule a personajului care profita financiar si emotional de cei
care il accepta nu are ca scop parvenirea, ci iese cumva din psihismul tulburat
al cuiva care este profund debusolat. Mi-e greu sa mi-l imaginez Bel-Ami in
secventa betisoarelor chinezesti.
3.
Dialogul, in general minimal, devine locvace numai
atunci cand este vorba de critica de cinema. Iau ca prim exemplu secventa
“judecatii” lui “Last Days“
de Gus Van Sant: François nu stie ce sa scrie despre acest film, ea il intreaba
care este subiectul, el spune ceva despre viata lui Kurt Cobain, ooo, ea il
adora pe Cobain, binebine, dar pentru el filmul nu este un biopic oarecare.
Atunci ea, mult mai interesata de despachetatul hainelor lui, ii propune sa
compare “Last Days” cu filmul lui preferat, care este acesta? Ezitare indelunga
din partea lui François, vine si raspunsul fabricat pe loc, “Stranger than Paradise” (as,
are tendinta sa-si spuna spectatorul).
Pentru Christine critica este un exercitiu simplu de
comparatie intre ce-ti place si ce nu stii sa categorizezi. In functie de
rezultatul sau iti poti ordona rapid universal credintelor estetice pe o scara
de la “foarte asemanator cu modelul” la “deloc asemanator cu preferintele si
deci nu-mi place”. Raspunsul lui François insa are un graunte de subtilitate,
filmul lui Gus Van Sant este altfel. Intalnirea cu acest film este un soc care
face ca de atunci incolo toate filmele
pe care le vede sa fie altfel.
 |
| Sursa: unautrehomme.com |
A treia secventa dialogata interesanta este interviul radiodifuzat pe tema unui film frantuzesc abia iesit in salile din Lausanne. Sunt invitati mai multi critici sa-si dea cu parerea despre calitatile si defectele cinematografului de autor. Toate poncifele criticii jurnalistice sunt adunate acolo: judecatile de valoare abrupte invelite in staniol, autosuficienta, frazele lungi care nu vor sa spuna nimic, comparatiile deplasate cu cinema-ul american (ehei, pe vremea aceea iesea “The Aviator”), categorisirile care nu-si au rostul. François joaca aici rolul publicului care isi rezuma parerea la un “e un film interesant, imi place”. In prelungirea acestei secvente stau si condideratiile Rosei despre “un doi”ul filmelor chabroliene in viziunea criticii, autosuficienta cu care ea demoleaza excesul de “modernitate”, propria-i plictiseala care o face sa atace cu iritare orice film vazut. Este privirea ironica pe care o are filmul fata de critica de cinema de jurnal, fie el cotidian de oras, ori fituica rurala.
Cronicarul
vorbeste intre altele despre imaginea construita in vigneta, in succesiuni de
cadre statice si de pauze lungi “ca si cand fiecare pasaj ar putea fi rezumat
sub forma unui tablou cu cheie” in care ochiul cinefilului poate detecta o
multime de referinte la filme vechi. S-a vorbit de resuscitarea unei atmosfere
de Nouvelle Vague cu adieri truffaldiene si godardiene, alb-negrul o fi de vina,
de cadraje à la Chabrol si de cate si mai cate. Eu una am detectat mai degraba perspective
cu accente flegmatice de ani 90, panoramice obosite, exterioare furate in goana
masinii, peisaje in miscare care se vor anonime si deloc turistice.
Inchei propunand celor interesati cateva linkuri dedicate
acestui film surprinzator:
- cateva
cuvinte de punere in tema in ceea ce priveste filmul si realizatorul sau
- o
cronica destul de cuprinzatoare a filmului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu