Ingmar Bergman - moartea unui cineast

MUBI

Ingmar Bergman, nascut in 1918, s-a stins din viata in ziua de luni, 30 iulie 2007. Cunoscut de toti cinefilii din toata lumea pentru filme in alb negru ca "A saptea pecete" sau "Fragii Salbatici", Bergman a fost si un renumit regizor de teatru in Suedia.

Opera lui de regizor de cinema a trecut prin mai multe perioade stilistice.

Grizzly Man intre “bunul salbatic” si sfint

Flixster

“Grizzly man” se vrea a fi ca un documentar despre viata si moartea lui Timothy Treadwell, activist ecologist american care a petrecut 13 veri in parcul national Katmai, in Alaska, printre ursii grizzly, pana in 2003, anul in care el si prietena sa, Amie Huguenard, au fost mincati de vii de un urs infometat. Acestea sunt faptele, numai ca regizorul este Werner Herzog. Or lui ii place sa stearga bariera intre fictiune si realitate si sa expuna fapte destul de improbabile si de extreme, ba chiar sa le transforme din simple fapte diverse in pretexte pentru incursiuni in cautarea adevarurilor profunde… Herzog declara la un moment dat intr-un interviu :

“Nu se poate observa natura umana decat in conditiile cele mai extreme. De exemplu, daca vrei sa analizezi un metal, il expui la temperaturi extreme, la presiuni extreme, la radiatii extreme, ca sa ii definesti natura. Este o problema de intensitate.” 

Iar in Tim Treadwell, un om fara nici o formatie in biologie, fondatorul narcisic si iluminat al organizatiei “Grizzly People”, aparatorul eroic si autoproclamat al ursilor din rezervatie, deseori paranoic sau mitoman, considerat nebun sau retardat mental de catre rangerii parcului si populatiile indiene din apropiere, Herzog a gasit o personalitate extrema si un pretext nesperat de adecvat.

Inventia lui Hugo Cabret

Ce-ar fi daca intr-o zi un baietel de 12 ani ar descoperi undeva pierduta colectie de automate create de catre Georges Meliès la inceputul secolului XX? Este intrebarea de la care a pornit cartea lui Brian Selznick, recent aparuta la noi la editura Corint.

Editura Corint

Marilyn pe divan

3

"Marilyn pe divan", ultimul roman al lui Michel Schneider, iesit pe pe scena literara franceza in toamna lui 2006, a fost nominalizat pe listele tuturor mariilor premii literare din Franta, cistigind in final Premiul Interallié.

De curind tradusa in limba romana la Editura Trei ( traducator Doru Mares ), cartea a provocat un mare interes printre cititori si critici. Formula romanesca, falsul reportaj, se apropie de asa numitul mockumentary una din tendintele cele mai in voga in cinematograful actual. Subiectul nu este atit moartea actritei Marilyn Monroe despre care s-a scris deja in fel si chip, ci mai degraba descrierea unei  intregi epoci de crepuscul a Hollywoodului anilor 60, cu cortegiul de depresii si nevroze aferente lumii  spectacolului. Tonul il da relatia foarte atipica dintre Marilyn si ultimul dintre psihanalistii sai, nu mai putin celebrul Ralph Greeson, nu mai putin actor in felul sau.

La Science des Rêves (a.k.a The Science of Sleep) - de Michel Gondry

Flixster

Michel Gondry si-a facut simtita prezenta in lumea videoclipurilor muzicale prin anii 80. Mai intii lucrind cu grupuri franceze, el se face remarcat de Björk cu care lucreaza mult timp si asta il propulseaza foarte bine, catre colaborari cu Chemical Brothers, Daft Punk, Radiohead, Foo Fighters, Massive Attack, Kylie Minogue, Kanye West si The White Stripes printre altii. Interesul pentru filmul de fictiune vine tot de la un videoclip creat pentru Björk, proiectat pe ecran de cinema la un festival de videoclipuri. Primul lung metraj iese in 2001 (“Human Nature”), apoi in 2004 Gondry regizeaza “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” (“Eterna stralucire a mintii neprihanite”) pe un scenariu de Charlie Kaufman. Despre documentarul artistic ”Dave Chapelle’s Block Party” din 2005 am mai vorbit cindva. Asadar “La Science des Rêves/The Science of Sleep” (2006) este primul film scris si regizat de Michel Gondry.

TAKESHIS’ (Takeshi vs.Takeshi) de Takeshi Kitano

For those who are about to watch Takeshis', please stop all your cerebral activities and 'feel' and 'experience' the movie. And after you have done that, I would appreciate if you would watch it again before you start analyzing it.

Kitano Takeshi [Paris, 31 August 2005]

NipponCinema

Sa presupunem ca este simbata seara si ca aveti pofta de-un film cu yakuza, sfatul meu este sa revedeti “Sonatine” sau poate “Boiling Point” sau sa va multumiti cu “Hana-bi” sau chiar cu “Brother”, orice numai NU “Takeshis’”, nu va lasati inselati de numarul mare de secvente cu impuscaturi. Penultimul film a lui Takeshi Kitano a produs reactii multiple: fluierat la Venetia, unde a avut loc premiera sa mondiala: “vrem banii inapoi!”, repudiat de fanii cei mai inraiti ai actorului si regizorului care s-au considerat cumva tradati, ”iti iubim visele, numai ca nu sintem psihanalistii tai”, dar si aplaudat, considerat a fi creatia cea mai libera si mai interesanta a lui Kitano, filmul cel mai “500% Kitano- Nothing to Add!” dupa cum bine zice tagline-ul.

“ Takeshis’ ”-nu,apostroful din titlu nu este o greseala- este un film foarte personal, regizat, scris si montat de Kitano, jucat de el si de actorii sai cei mai fideli, produs de compania “Office Kitano”, lipsit de teasere si trailere, cu un afis discret si unele dintre cele mai “tacute” prime aparitii care au fost facute vreodata la Mostra si la Cannes. Un film de, despre si pentru Kitano, o insiruire de secvente de reverie sau cosmar, de impuscaturi, de gaguri si totul pe fundalul duplicarii marelui actor si regizor. Intr-o buna zi celebrul “Beat” Takeshi da nas in nas cu o o clona a sa, domnul Kitano, modest casier intr-un supermarket si impatimit al auditiilor pentru roluri secundare. Cele doua partiturii sint asigurate de Takeshi, el joaca si regele showbizului si “loserul” care face cu incapatinare turul auditiilor.

Appleseed (Saminta de mar) de Shinji Aramaki

Wikipedia

Nu sint o fanatica de manga sau jocuri video, asa ca greu mi-a fost sa-mi fac o parere clara despre "Appleseed". La prima vedere, mi s-a parut ca aveam de-a face cu un film prea vorbaret, cu excedent de personaje dintre care unele desenate in fuga, cu fete imobile si ochi imensi si goi, iar altele mult mai "pline", mai bine lucrate. Povestea mi s-a parut scirtiitoare, destul de prost cusuta, presarata pe alocuri cu clisee cam ieftine, asa ca am regretat instantaneu "Ghost in the Shell 1" care trata acelasi raport intre umanitate si lumea robotilor la un nivel mai intrigant, iar desenul, mai epurat avea o delicatete rece aflata la ani lumina departare de melodrama din "Appleseed".

Bashing (Hartuirea) de Masahiro Kobayashi

Sursa: Wikipedia

 “Yuko c’est moi” pare sa spuna Masahiro Kobayashi in ultimul sau film “Bashing” (2005). Ambianta gri, nori grosi de ploaie si marea, da, marea dar vazuta printre stabilopozi de beton, peisaj plat batut de vint, sosele pustii, oameni putini, si aceia ascunsi in spatele vitrinelor sau ferestrelor. Este un peisaj-sentiment foarte recurent in filmele sale. Kobayashi este un marginal in industria cinematografia japoneza, lumea nu-l prea inghite, nu se stie bine de ce. Poate datorita simpatiei lui cam obsesive pentru la Nouvelle Vague, poate pentru faptul ca, in tinerete, Kobayashi a parasit Japonia in favoarea Frantei unde dorea sa lucreze cu Truffaut, poate pentru faptul ca in 1981, el s-a intors acasa fara macar sa-l fi intilnit pe maestru. Mai mult, dupa o perioada neagra, de ostracizare, Kobayashi a inceput sa faca din nou filme care au placut selectionerilor de la Cannes si de la alte festivaluri, dar nu si publicului larg. Intr-o tara in care cinematografia inseamna industrie, chestia asta nu e privita cu ochi buni. Aceasta ar fi partea de “victima” din biografia lui Kobayashi. Numai ca, precum Yuko, el are si un fel de dark side: Kobayashi este cunoscut ca foarte prolific scenarist de filme erotice colaborind activ cu nume ca Toshiki Sato si Toshiyo Ueno, ca regizor de filme de serie B cu yakuza, de filme politiste de actiune foarte comerciale si de filme erotice. In calitate de regizor, el prefera sa vorbeasca mai degraba de filmele sale “corecte” care dealtfel au facut turul festivalurilor: Closing Time (1997), Bootleg Film (1998), Film Noir (2002), The Man Walking on Snow (2001), The Hairdresser (2003).

In umbra prohibitiei - "The Roaring Twenties" de Raoul Walsh

 Motto: Bitter or sweet, most memories become precious as the years move on. This film is a memory - and I am grateful for it. (Mark Hellinger)

Pentru majoritatea cinefililor, filmele cu gangsteri sint o epoca deja apusa si ingropata de istorie, asa ca celor care poate vor citi urmatoarele li se va parea ciudat ca ma apuc sa dezgrop fantome si sa scriu despre vechituri. De fapt ce zic eu vechituri, ne aflam doar in prin proces de refolosire si recuperare a acestei mitologii de vreme ce masina Hollywood tocmai a aruncat pe piata “American Gangster”, ultima creatie a lui Ridley Scott. “Roaring Twenties”(1939) nu mi se pare deloc invechit, foarte multe aspecte il aduc foarte aproape de filmele de actiune din prezent (ma gindesc la o anumita tipologie a eroului care nu prea s-a schimbat de la anii 30 incoace, la faptul ca in filmele actuale se mai practica inca asimilarea actorului cu un anumit tip de rol). Ce mi se pare interesant, in afara de scenariul foarte bine asamblat este modalitatea aleasa de catre Raoul Walsh de a reda nebunia lumii anilor 30 fara a miza doar pe efectele speciale care in prezent nu pot lipsi dintr-un film care trebuie sa faca reteta. Mai este si argumentul actorilor folositi de catre regizor, un James Cagney scaparator in duo cu un Humphrey Bogart care la ora aceea inca nu se afla in culmea gloriei si deci isi permitea sa joace inca extraordinare roluri negative. Formal vorbind, “Roaring Twenties” este foarte modern, actiunea propriu zisa se incadreaza in epoca prin contrapunctari regulate cu jurnale de stiri (sfirsitul primului razboi mondial, instalarea prohibitiei si schimbarile sociale operate in anii 20, inceputul perioadei bootlegger-ilor si, in final, marea criza a sfirsitului anilor 30) in asa fel incit insertia personajelor in istorie nu este niciodata lasata in suspensie.

Mid-Afternoon Barks (Latraturi de dupa amiaza)

"Mid-Afternoon Barks” (2007) este primul lung metraj al tinarului actor Zhang Yuedong. Filmat cu camera digitala, utilizind un buget foarte mic si o distributie foarte redusa, “Mid-Afternoon Barks“ este mai degraba o ilustrare a revoltei fata de conceptul de storytelling si regulile sale care guverneaza in egala masura productia de film si receptarea acstuia. In cazul filmelor clasice, fie ele de mainstream sau independente, regizorul are o pozitie duplicitara, pe de o parte arta de a povesti ii da puteri absolute asupra spectatorului, pe de alta parte el trebuie sa accepte ideea ca o poveste nu poate fi spusa oricum.

Ei bine, Zhang Yuedong prefera sa ignore aceste principii narative si ne propune un proiect experimental. “Mid-Afternoon Barks “ este practic un film intors pe dos.

Printesa Mononoke - de Hayao Miyazaki

Flixster

Acest lungmetraj de animatie realizat in 1997 de Hayao Miyazaki nu numara printre personajele sale nici o printesa, ba personajul principal este un print. Iar mononoke nu este citusi de putin un patronim, ci mai degraba un adjectiv care penduleaza intre spaima si reverenta, sentimente pe care un uman le-ar putea simti amestecate ca atare in prezenta unei manifestari bruste a sacrului. Amestecul acesta intre monstruos-sacral si uman il pasiona de la inceputul anilor 80 pe Miyazaki cind imaginase deja o poveste despre o adevarata printesa obligata de tatal sau sa ia in casatorie un mononoke, un spirit-monstru. Zece ani mai tirziu, regizorul si-a putut pune in aplicare proiectul dupa ce a operat niste schimbari: casatoria incongrua s-a transformat in filiatie (San este fiica adoptiva a lui Moro care este o mononoke), au aparut noi personaje, centrul interesului s-a deplasat catre nou venitul personaj Ashitaka. Curios insa, titlul s-a pastrat ca atare, iar filmul a devenit celebru pretutindeni, propulsind in lume fantasticul legendelor si miturilor animiste si interesul pentru un stil de animatie fluid si foarte vizual.

Sanxia haoren (Still Life) – de Jia Zhang Ke

Cel de-al saselea lungmetraj din cariera regizorului chinez Jia Zhang Ke este unul din numeroasele exemple in care critica si gustul publicului sint paralele. Premiat cu Leul de Aur la festivalul de la Venetia 2006, “Still Life” a fost o surpriza: intrat ultimul in competitie, prezentat la categoria filme documentare, filmul a fost adorat de critici si evitat de public. Laudat pentru mizascena superba, pentru imaginea ingrijita, pentru ambianta minimalista si pentru jocul actoricesc elegant, filmul s-a bucurat de cronici entuziaste. Pe de alta parte insa, o buna parte a publicului l-a considerat interminabil si plicticos, documentar ratat, revoltator de urit, cu personaje care nu fac nimic, nu spun nimic, cu lungi planuri fixe, evoluind intr-un peisaj dezolant. Filmul are deci toate atuurile pentru a NU fi distribuit pe scara larga, in ciuda premiilor cu care a fost recompensat. Si bine face. “Still Life” nu va fi sigur pe gustul adeptilor lui Zhang Yimou cel din “Orasul interzis” si din showurile olimpice, “Still Life” nu este nici pentru cei care nu jura decit pe filmele de actiune din Hong Kong sau pe cruzimea gore a filmelor coreene in voga. Va rog, evitati-l daca detestati filmele lente.