In programul pe care mi l-am alcatuit acum o saptamina
la cinema, cele doua filme vazute au avut, fara voia mea, ceva in comun. Filmul
pentru copii care putea atrage adultii doar prin trucurile vizuale ("Kung Fu Panda") si mostra “shoot’em up” mai degraba pentru
adolescenti ("Wanted") au exploatat, fiecare
in legea sa, maturizarea eroului in drumul sau spre
plenitudine-si-implinirea-destinului-personal. Asadar doi luptatori, un panda
pintecos cu mobilitate zero si un tip complet insignifiant, cocosat de povara
atacurilor de panica si a profundei indiferente fata de propria-i existenta.
“Kung Fu Panda” este un revival care mixeaza nostalgii dupa epoca aurita a
filmelor cu arte martiale din anii 70 si poezii CGI precum “Crouching Tiger, Hidden Dragon”. “Wanted” este orchestrarea unui comic book
(autori Mark Millar si J.G. Jones) in hainele cinematografice ale sfirsitului
anilor 90 ("The Matrix", "Fight Club", "Office Space") devenite acum obiecte de
cult si devotiune.
Jo alias Youssef Chahine a murit duminica 27 iulie
la Cairo.
Alexandrin de felul lui, cu o familie atit de amestecata incit Jo se putea
lauda ca in vinele lui curgea singe din intreg Orientul Mijlociu, a fost
considerat pe drept cuvint ”constiinta cinematografica a lumii arabe”.
Indragostit pentru totdeauna de Alexandria natala, oras caruia i-a inchinat o
superba (si de negasit pe net) trilogie si poemul cinematografic "Iskanderija, kaman oue
kaman" /"Alexandria Again and Forever" (1990), Jo a inceput prin a fugi la 17 ani
in Los Angeles ca sa invete sa-l joace pe Hamlet (vezi “Alexandrie… New York", 2004).
Reintors in 1948 in Egipt, Jo se pune pe facut filme: "Baba Amin" / "Father Amine"
(1950), "Siraa Fil-Mina" / "Dark
Waters" (1956) - primul film arab care vorbeste despre lumea
minerilor, "Bab el hadid" /
"Cairo:Central Station" (1958), in care el insusi joaca in rolul
unui Quasimodo de cartier, voyeur infirm si schizofren care va ajunge pina la
urma la crima.
“Can funnyman Woody
make another goody?” si “Why 'Cassandra's
Dream' is turning out to be Woody's nightmare" sint doar doua din
titlurile articolelor aparute acum aproape un an, ocazionate de proiectia
filmului “Cassandra’s Dream” la Mostra in septembrie
2007. Primul este un amestec de filmografie esentializata si de birfele legate
de viata personala a lui “funny Woody”, cineast revendicat cu fermitate de New
York-ul care se recunoaste in cele mai bune filme ale sale. Al doilea povesteste
destul de amanuntit conferinta de presa de la Venetia
la care, de indata ce Woody Allen a deschis gura, s-au auzit risete in sala,
chiar daca ceea ce zicea omul ("I
have always wanted to be a tragic writer - a writer of tragic material”) nu
era deloc comic. Ambele articole au promulgat ironic moartea artistica a
cineastului veteran, pe motiv ca omul se repeta si ca dezerteaza din mediul new
yorkez in beneficiul Londrei.
Goooood morninnnnng, Mumbai !" (va mai
aduceti aminte de Robin Williams in rol de DJ in "Good Morning, Vietnam"?) este
refrenul care ritmeaza aventurile lui Munna alias Murli Prasad Sharma (Sanjay
Dutt) si ale amicului Circuit (Arshad Warsi) in feeria comica “Lage Raho Munna Bhai” (2006). Avem
de-a face cu al doilea film al regizorului Rajkumar Hirani, care dupa ani buni
de lucrat in departamentul tehnic, propulsat fiind de popularul producator
Vidhu Vinod Chopra, a devenit regizor si s-a lansat cu "Munna Bhai M.B.B.S.", o comedie
nebuna in care gangsterul Munna incearca sa devina medic chirurg din dragoste
pentru o fata. Ideea a fost un important succes de casa, sequel-ul insa este
considerat cel mai vizionat film din istoria cinematografiei indiene, iar
duo-ul Munnabhai si Circuit sint astazi legende vii.
Demonic Toys", "Friday 13th Part VII",
"Assault of the Killer Bimbos", "Project:Metalbeast",
"Skeletons", "Mil Mascaras vs.the Aztec Mummy",
"Buried alive" sint citeva dintre titlurile la care Thomas L. Callaway a lucrat mai intii pe
post de cameraman, apoi ocupindu-se de efecte speciale, uneori de montaj si de cele
mai multe ori asigurind rolul de director de imagine. Cum vine o zi in
care mai fiecare director de imagine cu ambitii isi pune foarte serios problema
de a face un film, acelasi morb l-a facut pe Callaway sa-si vinda casa, si sa
accepte orice alt job in industria cinematografului pentru a duce pina la capat
“Broke Sky”. Filmul acesta ar trebui sa deruleze
pe generic sute de “special thanks to”, fiind rodul unui efort colectiv :
familia, prietenii, locuitorii din imprejurimile orasului Waco, Texas, cei patru producatori si trei muzicieni care
au lucrat la soundtrack, scenariul semnat de nu mai putin de patru nume,
sunetul foarte ingrijit, distributia foarte potrivita etc. Detaliile celor trei
ani de lucru la “Broke Sky”, cu filmari in timpul verilor si mai ales atunci
cind T. Callaway facea rost de bani, le puteti afla de pe situl filmului.
BFF a mers anul acesta pe linia “fictiune documentara” care face
cariera in mai toate festivalurile de cinema. E la moda nu numai sa faci o
poveste “based on a true story” dar
si sa faci din fictiune o hiperrealitate mai dificil de inghitit decit
realitatea. ”Refugee” se incadreaza in mare parte in acest gen
de pelicula-marturie in care intra mai toate filmele care vorbesc despre
populatii minoritare, migratii economice sau politice, refugiati, treceri
ilegale de granite. Cum ingredientul de baza este deja cunoscut, organizatiile
pentru protectia drepturilor omului si campaniile organizate de jurnalisti au
facut mult in acest sens, pentru cinema ceea ce conteaza este felul in care
povestea este spusa si ritmul in care aceasta merge mai departe. Sfirsitul este
total previzibil, numai ca aici frisonul nu vine din ceea ce se intimpla ci din
cum se intimpla.
Mare surpriza sa vad ultimul film al regizorului chinez Li Yang
in programul BFF, locul doi in ordinea preferintelor juriului la “Un certain
Regard“ la Cannes 2007 dupa “California Dreaming (nesfirsit)”.
Li Yang se facuse deja cunoscut cu primul sau film din 2003, “Blind Shaft”, un thriller minier hiper realist
care a impresionat publicul festivalurilor prin tonul lipsit de ocolisuri al
peliculei turnate pe furis care vorbea despre lacomie, dezumanizare si mai ales
de mizeria crunta in care supravietuiesc minerii chinezi de astazi. ”Blind
Shaft” ramine pe lista mea personala “most wanted”, iar “Blind Mountain” marcheaza puternic la
categoria “cel mai sinistru film”. Si asta e de bine, adoratorii lui “Hostel: part II” sa ma ierte, dar jucariile
cheap horror ale lui Eli Roth sint schite inconsistente care nu au in comun cu
“Blind Mountain“ decit poate subiectul, in generalitatea sa : traficul de carne
vie. Sclavia sexuala combinata cu prostitutia
fortata au fost tratate in filme mult mai serioase precum “Promised Land” (Amos Gitai, 2004), “Lilja 4-ever” (Lukas Moodysson, 2002) sau mai
nou “Trade”( Marco Kreuzpaintner, 2007).
In “Blind
Mountain“ (titlu original Mang Shan,
2007) Li Yang ambiguizeaza subiectul profitind de statisticile care
inregistreaza mii de cazuri de femei si copii rapiti si vinduti apoi in
regiunile foarte izolate din China
rurala. Obiceiul de a cumpara o nevasta tine de traditie si este in prezent
practicat intens datorita migratiei masive a populatiei, desi legea
il interzice. Rapirile si traficul organizat sint datorate in parte politicii
copilului unic si in parte tot traditiei care merge pina la a recomanda
uciderea pruncilor de sex feminin pentru ca “a creste o fata e totuna cu a uda
cimpul altei familii”. Scenariul semnat tot de Li Yang propune o sinistra
distopie plasata la inceputul anilor 90 si care poate foarte bine sa aiba loc
astazi : Bai Xuemei, o tinara absolventa fara loc de munca, este in culmea
fericirii cind o prietena o recomanda pentru o slujba banoasa, dupa care ea
descopera ca tocmai a fost vinduta pe 7000 de yuani unei familii dintr-un
sat uitat de lume ca “nevasta“ a unui tip (Yang Youan) trecut bine de 40 de
ani. Nici rugamintile fierbinti, nici greva foamei, nici rezistenta violenta sau
tentativa de sinucidere nu o ajuta pe biata fata care este batuta, violata,
brutalizata sistematic, tratament dealtfel aplicat mai tuturor femeilor din sat
care au ajuns aici in urma unei tranzactii de vinzare-cumparare.
O sa te obisnuiesti, ii spun celelalte fete. Intr-adevar
alegeri nu sint prea multe: sa fii schilodita in bataie daca incerci sa fugi,
pentru ca gasca masculilor din sat este foarte solidara, iar autoritatile
locale nu se amesteca in “afaceri de familie” sau sa te resemnezi si sa faci
copii, ca o vita in plus in cireada fermei de care apartii. Aproape trei
sferturi din filmul lui Li Yang urmareste tentativele de fuga pe care Xuemei le
pune la cale si care, prin repetarea situatiilor in care biata eroina se pune
sistematic, induce o insuportabila viziune de cosmar din care nu prea exista
iesire. Dupa fiecare evadare care sfirseste prost, camera se fixeaza inevitabil
pe inaltimile muntoase inconjuratoare surprinse in anotimpuri diferite.
Sentimentul ca te afli, tu, spectatorul, intr-o cusca este coplesitor.
Societatea rurala in care dominatia masculilor
adulti este litera de lege contine in mic toate tipologiile sociale posibile
(comerciantul, politaiul, tinarul invatator, postasul) liantul unic fiind
banul. ”Barbari” este cuvintul cu care-si improasca Xuemei ura si dispretul
pentru noile ”rude,” lipsiti de educatie si impermeabili la aceasta, focalizind
pina la dezumanizare pe ideea obtinerii unui urmas de sex masculin. “Vom avea
grija de tine daca ne faci un baiat,” ii murmura consolator soacra lui Xuemei.
Li vorbeste astfel in putine cuvinte despre situatia ciudata creata de
progresul insusi: somaj si supracalificare in zonele foarte dezvoltate,
reificarea unor vechi traditii datorata noilor nevoi economice in zonele
cele mai sarace. Scenariul avanseaza o poveste foarte simpla si liniara care nu
se joaca cu trucurile narative obisnuite pentru a obtine “fulltime melodrama”.
Sintem departe de epopeile pastorale ale lui Zhang Yimou in care taranci precum
Qiu Ju (Gong Li) sint magnifiate de poezia imaginii. Taranii lui Li Yang isi
cumpara porci pentru a avea macar o justificare pentru taxa de porc impusa
tuturor si-si lasa copiii fara educatie pentru ca nu pot plati “taxa pentru
scoala”. Ba mai mult, “du-te de-aici cu inchisoarea” spune unul dintre ei, “in
oras se plateste si mai mult [pentru o nevasta].” E normal deci ca, in contul
celor 7000 de yuani, mama si tata sa-si imobilizeze nora asa incit “ginerica”
s-o poata viola, de vreme ce fata nu are cum sa se rascumpere. In ceea ce
priveste politia (nu cea locala, bineinteles), reactia acesteia este mult prea
timorata,oamenii legii cad de acord sa o abandoneze pe Xuemei in sat, ingroziti
fiind de reactia satenilor. Este, cred, prima data cind, intr-un film
chinezesc, puterea centrala se teme de o rascoala locala si se hotaraste
sa nu se bage in “afacerile de familie”, fie ele profund ilegale.
Secventa à la Frankenstein (referinta este
buna, incapatinata Xuemei este o continua sursa de nervi pentru toata lumea,
inclusiv pentru celelalte victime, un alien, ce mai) in care multimea
furioasa ii agreseaza pe oamenii legii veniti s-o recupereze pe Xuemei
este vazuta de unii critici ca fiind foarte tensionata, asa ca “Why wasn’t the whole film
that angry?” Astia sint amatorii de “Hostel: part2”, care cred ca “Blind
Mountain“ sufera de un calm plat pentru ca nu se intimpla mare lucru si nu se
intimpla sigur mare lucru de vreme ce nu exista deloc soundtrack si, ca atare,
nu avem parte nici de “emotia care trebuie sa stea la baza
actiunii”. Imi permit sa plictisesc eventualul cititor pentru ca
insanitatile criticilor trebuie citate, cred ca rari au fost cei care au privit
filmul la justa lui valoare de fictio-documentar, hai sa numim asa genul asta
hibrid . Prezentat fiind la festivalul de la Cannes, “Blind Mountain” a
suscitat polemici si discutii, din cauza nu atit a subiectului, cit mai ales a
finalului brutal (a ucis Xuemei sau nu?) ca optiune estetica interesanta.
S-a vorbit de asemenea despre “moliciunea alegoriei politice”
(Xuemei traieste, la urma urmei, intr-un peisaj concentrationar precum “The Prisoner” si orice alt personaj
orwellian) pe care ar incerca-o regizorul. Filmul a fost incadrat in categoria
thrillerului psihologic sau delirant. Muntii aceia au devenit metafore ale
societatii chineze la fel de opace pe ambele versante (traditie/progres
economic galopant). Unii au vorbit de melodrama
in genul lui Douglas Sirk (???) in care
singura metafora valabila ar fi replica mamei–soacre “toate femeile trec prin
asta“.
In ceea ce ma priveste, am admirat stiinta cu care
imaginea semnata de Jong Lin (“Eat Drink Man Woman”, 1994, “Once Upon a Time in
Shanghai”,
1998, “Sunflower”, 2005) si scenariul lui Li Yang au reusit sa transforme
peisajul montan intr-o circumscriere claustrofoba care exploateaza spaimele
cele mai adinci ale oamenilor (vezi cronica lui Neil Young). Dupa cum spuneam, mi-a
placut enorm scenariul lentei decaderi a eroinei, fara smecherii, fara fraze in
plus, fara discursuri, fara happy end, fara personaje in alb/negru sau morala
de orice fel, fara orice urma de falsa emotivitate. Pe scurt, unul dintre cele
mai bune filme din 2007. Sincera sa fiu, nu ma asteptam ca filmul sa cistige
mare lucru la BFF. Nu este genul care sa atraga unanimitatea criticilor, daca
va uitati la palmares, “Blind
Mountain” a fost pe
de-a-ntregul lasat la o parte, mie mi se pare injust.
Comedie de moravuri invirtindu-se in special in jurul
plictisului in casatorie, “Mixed Doubles” este cel de-al
doilea lung metraj al regizorului independent (si actorului de teatru si
cinema) Rajat Kapoor. Realizat cu mijloace economice, filmul aduce in prim plan
dilema unui barbat de virsta mijlocie care nu stie prea bine cum sa-si
gestioneze rutina maritala si care la un moment dat ii propune sotiei mult prea
conservatoare o experienta riscanta, swingul sau, mai pe romaneste, schimbarea ocazionala a partenerului.
Subiectul este foarte sensibil pentru spectatorul standard indian, fie el
apartinind clasei mijlocii, asa ca scenariul trebuie sa propuna un hibrid
exploatind in mare masura satira occidentala a escapismului sexual modern si
filmul hindus care in mod normal cenzureaza si epureaza orice subiect
“fierbinte”. Mixtura privilegiaza comicul de limbaj si situatiile hilare in
care intra cuplul Sunil-Malti, secventele de dizarmonie domestica privilegiaza
spatiul dintre usa
de la intrare si masina de spalat in care au loc majoritatea “schimburilor
argumentative” care culmineaza cu despartirea temporara a cuplului. Turnura
scenaristica facuta sa evite partida de sex este cel putin exotica pentru
spectatorul occidental; s-o fi gindit oare regizorul ca merge prea departe
atunci cind alege sa solutioneze intilnirea a doua cupluri printr-o
dezastruoasa noapte a erorilor?
Publicul larg spectator sufera de o ciudata miopie in ceea ce
priveste cultura indiana.
Si inca, literatura este cit de cit acceptata. Toata lumea il stie pe Salman
Rushdie din cauza “Versetelor satanice”, noua editura Taj Books & Media
incepe sa traduca romanele autorilor indieni anglofoni deja consacrati; sa vezi
“Devdas” in rafturile librariilor este aproape un soc cultural pentru cititorul
obisnuit sa-si fereasca ochii de cioacele “spiritualiste”. Incercati insa sa
vedeti reactia la filmele indiene de pe forumurile de cinema, e lapidare curata
si dispret de taliban.
Uite ca nu am avut
timp sa caut alte exemple de filme convertite in spectacole de opera, cert este
ca experientele de genul acesta sint rare. In seara de 1 iulie, la Théâtre du Châtelet "The Fly"
este prezentat in premiera mondiala sub forma de opera in doua acte compusa, ca
si soundtrack-ul filmului cu acelasi titlu, de catre Howard Shore.
Experimentul este sustinut de orchestra filarmonica Radio France, dirijata de catre tenorul Plácido Domingo.
Primul lungmetraj de fictiune al cineastului brazilian Chico
Teixeira, preocupat pina acum de specia filmului documentar, este departe de
telenovelele care amesteca tradari, relatii extraconjugale, scandaluri in
familie si drame. Si totusi substratul telenovelei exista: Alice duce o viata anodina alaturi de sotul
ei sofer de taxi si de cei trei fii, traind in apartamentul mamei sale, dona
Jacira. Slujba ei de manichiurista nu-i aduce mare lucru dar ii permite la un
moment dat sa-l reintilneasca pe Nilson, o dragoste din tinerete care o face
sa-si reverse asteptarile si refularile precum o eroina de telenovela. Alice adora sa se imbete
cu sperante desarte si sa faca aceleasi greseli ca altadata si asta sub ochii
mamei sale, adevaratul personaj pivot din filmul lui Teixeira.
Filmul a crescut, spune regizorul, in jurul donei
Jacira si a cecitatii ei incipiente ("I
started writing a character that was gradually losing her sight throughout the
film, with things she didn't want to see.") Cecitatea este unul din
handicapurile care l-au preocupat pe regizor care a inceput sa-l investigheze
in maniera unui documentarist, apoi a imaginat personajul Jacira, dupa care in
jurul ei au inceput sa graviteze ceilalti membri ai familiei. Jacira este cea
care, prin murdaria hainelor celorlalti pe care ea le spala zilnic; este la
curent, fara sa vrea, cu apetitul ginerelui pentru adolescente, cu prostitutia
discreta pe care o practica nepotul cel mare, viitor locotenent, cu hotiile si
mismasurile nepotului mijlociu si cu “pasiunea” acaparatoare a fiicei sale
pentru un alt barbat, lucruri pe care Jacira le condamna pe muteste.
Iata in sfirsit un film elvetian “cu vîna”, scris (Andrea Štaka), scenarizat de femei (Marie Kreutzer, Barbara Albert) si regizat de debutanta
Andrea Štaka (Leopardul de Aur la Locarno in 2006) care alege un subiect
indelung dezbatut de filmele “cu mesaj multicultural“. “Das Fräulein” amesteca problema imigratiei
(mai vechi si mai noi) combinata cu cea a adaptarii la noile conditii de viata,
apoi identitatea celor care aleg sa se stabileasca in alta tara,
dorul de acasa, dezradacinarea, intoarcerea (de cele mai multe ori imposibila
sau perceputa ca fiind fara rost) si in subsidiar razboiul din Balcani cu toate
relele lui. In principiu, ceea ce vedem pe ecran, adica povestea a trei femei,
una croata, alta bosniaca si in fine a treia sirboaica care se intilnesc in
peisajul neutru si rece din Zürich.
pe net) trilogie si poemul cinematografic 
