 |
| Twitch Film |
Sa nu-i credeti pe cei
care pretind ca festivalurile de cinema sunt locuri de intalnire pentru
peliculele cele mai indigeste ale anului. Un organizator bun se cunoaste dupa
felul in care isi presara programul oferit publicului cu propuneri pentru toate
gusturile. Anul acesta de exemplu, TIFF a inclus in programul special dedicat
cinematografului norvegian un exemplar rar din categoria “heist”.
“Nokas” propune un surprinzator
joc de-a v-ati ascunselea cu conventiile genului nascut si crescut in gradina
artificiala a Hollywood-ului, iar ceea ce iese din asta, un film de actiune
bine inchegat si antrenant, fara lungimi si fagase narative de umplutura, ar
face deliciul oricarui spectator interesat de cinema-ul de actiune.
Povestea nu are nimic
extraordinar in sine, regizorul Erik
Skjoldbjærg a avut ideea de a urma pas cu pas reconstituirea fidela a celui
mai mare jaf din istoria Norvegiei, care a avut loc in primavara anului 2004 in
oraselul Stavanger. Unsprezece barbati deghizati in commando SWAT si inarmati
pana in dinti reusesc in numai 30 de minute sa extraga din depozitele bancii
Nokas o suma impresionanta de bani si sa dispara, in timp ce pompierii si
politia se dau de ceasul mortii sa organizeze o interventie la locul faptei
reusind doar sa se impiedice reciproc sa fie eficace.
Spre deosebire de
variantele hollywoodiene, “Nokas” nu-si permite sa inventeze absolut nimic,
preferand sa urmeze cu incapatanare firul reconstituit al evenimentelor intr-un
stil cvasi documentar. Singura libertate pe care si-o permite pelicula este
defragmentarea cronologiei evenimentelor (filmul incepe cu o secventa datata 5
aprilie 2004 ora 7 dimineata, pentru ca in secventa urmatoare sa faca un pas
inapoi catre ora 3 de exemplu). Scenariul incearca astfel sa compenseze
simplitatea plot-ului ingloband cat mai multe variante ale aceleiasi istorii.
“Heistul” acesta cultiva
echidistanta in relatia cu personajele sale. Exista bineinteles figuri mai mult
sau mai putin prezente in functie de numarul ocurentelor in film, dar nici una nu
se impune in rolul principal. Probabil, spun unii cronicari, pentru ca acesta
ii este rezervat hold-up-ului in sine, lucru dealtfel de mirare in zilele de
azi, in care actiunea este de cele mai multe ori prilej pentru vorbarie. Mi-a
placut deci retinerea cu care povestea intelege sa ramana in afara
personajelor; aici nu se creeaza plictisitoare profiluri psihologice, nu se
construiesc antecedente ori motivatii care sa justifice actiunea.
In acelasi timp,
filmul opereaza o curioasa apropiere de spectator, implicandu-l pe acesta in
fiecare secventa. Participi la ritualul pregatirilor de ultim moment ale
jefuitorilor, le sufli in ceafa mascatilor intrati in panica in masina ciuruita
de gloantele politiei, il insotesti ca o umbra pe soferul de autobuz care-l
descopera pe ofiterul de politie mort in masina, alergi si tu incoace si incolo
ca politistul in civil incercand sa indeparteze trecatorii flegmatici de zona
periculoasa, te strecori sub haina de ploaie galbena a ostaticului intins pe
caldaram. Esti una cu camera de filmat, pretutindeni in acelasi timp, in toate
punctele din ochiul furtunii.
Desi jaful de la Nokas
este cum nu se poate mai civilizat in comparative cu tipicariile flamboaiante
ale reprezentarii unui hold-up in cinema (explozii, tipete, carute de cadavre,
victime colaterale, sange mult si inocent, masini in flacari, femei sexy
alergand pe tocuri) perspectiva aceasta unica si miscatoare induce
spectatorului sentimentul haosului si nesiguranta. Iau de exemplu secventa
spargerii geamului blindat al bancii: obiectivul este plasat de partea cealalta
a ferestrei si capteaza din acelasi unghi portiunea de geam in care atacatorii
se incranceneaza sa loveasca. Se intercaleaza apoi alte secvente din alte
unghiuri (camera prefera sa se posteze in spatele siluetelor in negru), dupa
care reia periodic aceeasi pozitie din spatele geamului blindat. Siluetele
filmate à contrejour devin neclare (“de
vina” imi pare a fi abila manevra de a focaliza pe fisura geamului) si cumva
amenintatoare. Camera imprumuta ceva din subiectivitatea privirilor schimbate
intre agresori si victime (alternanta champ/contrechamp)
prin acelasi spatiu comun al geamului blindat.
Aici autorul aminteste
o alta sursa neconventionala de suspans: exploatarea duratei secventelor. Mai
lungi, mai rotunjite decat variantele lor standard, ele lasa timp spectatorului
sa-si jaloneze spatiul cinematografic. Distantarea de care vorbeam la inceput
interzice identificarea emotionala cu personajele si permite ochiului sa dea
roata intregii scene a actiunii, sa recunoasca locurile, sa anticipeze
miscarile trecatorilor, sa se implice in actiune. Autorul remarca pe buna
dreptate ca filmul “este foarte insidios si foarte fizic“ eliminand pe cat se
poate dialogurile explicative.
Pe alocuri povestea
isi permite chiar sa ia peste picior fantezia hollywoodiana (vezi banditul care
se intreaba cum naiba pot aia din “Heist” sa fure atatia bani de vreme ce un milion
de dolari cantareste atat de greu, fiind practic imposibil de transportat pana
la masina intr-un timp atat de scurt).
Acelasi autor aduce in discutie
si alegerea inteligenta a cineastului Erik Skjoldbjærg, care prefera varianta
simili documentara filmului cu gangsteri. In primul rand aspectul documentar
suporta bine situatiile repetitive (infruntarea dintre politisti si jefuitori
este plina de astfel de iteratii care reiau din aproape aceleasi unghiuri
aproape aceleasi miscari ale personajelor). In opinia mea filmul isi face un
punct de glorie din a pune in valoare abilitatile mimetice ale fictiunii care
se muleaza atat de bine pe sursa documentara. In al doilea rand aceasta din
urma este mult mai credibila in ochii spectatorului, intotdeauna dispus sa se
investeasca intr-o poveste “adevarata”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu