“Mammuth” de Gustave de Kervern si Benoît Delépine

AdVitam distribution

Motto

“Je sais que désormais mon seul travail c’est d’aimer comme une dernière bataille.” (Serge Pilardosse)

“Mammuth” este un caz curios de intransigenta generala a publicului in fata unui produs cinematografic contrariant; imi si imaginez doua grupuri formate spontan, unul pro si altul contra, asezate fata in fata si neincetand sa se apostrofeze de pe pozitii inatacabile gen “superb film de autor, calatorie mistica iesita de pe sinele conventionalismului” versus “apologie a tampitilor, nebunilor, jegosilor, lent si elefantin”. Ultima si cea de-a patra isprava a tandemului grolandez Gustave de Kervern si Benoît Delépine naste animozitati mai mari decat primele trei produse relativ similare, “Aaltra” (2004), “Avida” (2006) si “Louise-Michel” (2008) - observati va rog regularitatea cu care cei doi cineasti zgandare periodic spiritele - cert este ca cel de-al patrulea ou grolandez risca sa fie ratusca cea urata in relatia cu suratele sale.

Este posibil ca spectatorul interesat de noutati sa fie deja la curent cu subiectul lui “Mammuth”: Serge, proaspat pensionat dupa cei 10 ani lucrati in industria carnii porcine este cumva obligat de imprejurari si de teribila Catherine sa-si incalece vechea motocicleta si sa porneasca in cautarea justificativelor de plata de la toate locurile de munca anterioare. Burdusirea talonului de pensie este pana la urma un pretext pentru Serge de a revizita un trecut personal indelung refulat si de a gasi o portita de scapare.

Ce socheaza in primul rand este structura: succesiune liniara de vignete relativ independente de context si de personaje, intersanjabile, in stare sa compenseze grotescul, vulgaritatea si gustul indoielnic cu momente incantator de eterice. Nu exista practic un liant narativ care sa le tina insirate pe ata, exista doar un inceput (preliminariile plecarii in calatorie) si un sfarsit cam ambiguu (intoarcerea lui Serge sub forma unui iluminat in djellaba si papuci). Cei doi grolandezi sunt intr-un fel mai aproape ca niciodata de meseria lor de baza (realizatori de scheciuri la teve) si in acelasi timp uimitor de departe de spiritul acesteia (“Mammuth “este orice numai consensual nu). Aceeasi varianta narativa declinata in tonalitati comico-dramatice a fost deja folosita cu succes in “Louise-Michel”, numai ca “Mammuth” nu are doi pioni importanti in primul plan, ci numai unul (secventa care incearca sa improvizeze un fir narativ alternativ avand-o in prim plan pe Catherine este lasata balta cu rapiditate).

AdVitam distribution

Ceea ce socheaza in al doilea rand este imaginea: camera, adesea subiectiva este in perpetua miscare si foloseste uneori o pelicula scortoasa, cu aspect de film de amator pe 16 mm (filmul foloseste de fapt super 8), deseori tulbure, cu cadraje voit stangace care imbiba visele si reveriile lui Serge. Efectele “de pelicula”, trecerea adica de la o granulatie la alta se face fara menajamente si pare sa marcheze alternanta dintre perspectiva preponderent subiectiva cu una mai distanta pe care tropul “road movie” o impune (calatoria si mobilul sau, cautarea, qui pro quo-ul, ceea ce gaseste personajul nu este deloc ceea ce-i trebuie, obstacolele, personajele rauvoitoare etc). Irealitatea se instaleaza fara tranzitii. Uneori imaginea privilegiaza prim planurile foarte stranse, alteori ia distanta in poze studiate (secventa piscinei plutitoare pe o mare din polietilena à la Gondry).

AdVitam distribution

In al treilea rand, ceea ce inversuneaza detractorii este abilitatea cu care scenariul se face ca vorbeste despre lumea lumpenului, a marginalilor, itinerantilor, intermitentilor, celor care muncesc la negru. Subiectul vine din cinema-ul social mai degraba descriptiv decat angajat, à la Aki Kaurismaki, Dardenne Bros ori Ken Loach, numai ca aici el este folosit ca twist melancolic. Serge si cohorta de dusi cu pluta care il insotesc o bucata de drum sunt atat de ireali, atat de cruzi si de ironici incat spectatorul obisnuit nu se poate identifica  cu vreunul dintre ei. Nu exista erou pozitiv ori negativ in “Mammuth”, ci doar un manunchi de existente demne de mila. Incepand cu Serge Pilardosse care invadeaza ecranul cu enormitatea lui stangace si cu aerul sau de victima care se lasa abuzata. E o aparenta daca tinem cont de dialogul sustinut dintre Serge si viticultorul mitocan, in care Serge face ce face si, spre fustrarea partenerului de discutie evita sa se proclame “tampit”. Serge sufera, ca mai toate personajele grolandiene, de-un soi de prostratie care-i deformeaza existenta si-i micsoreaza doza de empatie (vezi secventa “intalnirii” cu necunoscutul lesinat in supermarket pe care-l impunge cu capatul baghetei, de parca suferinta fizica e contagioasa).  O fi, toti antieroii grolandieni sufera de aceeasi carenta suplinita de nevroze si depresii, violente verbale si fizice, vulgaritate si jeg care-i transforma in animale singuratice care nu se suporta si nu-i tolereaza pe ceilalti.

BFI

Cum “Mammuth” nu este un film realist, ci se face pe alocuri ca imbraca haina tematicii social-proletare (societatea devoratoare, sistemul care macina individul etc), varianta cea mai simpla ar fi o lectura subiectiva, un fel de lumea vazuta prin ochii lui Serge si povestita in stil indirect liber. Amuzanta este ambitia scenaristilor de a intoarce pe dos toti tropii narativi standard din povestile mainstream despre “redescoperire personala”: Serge poate fi nici erou nici anti-erou, flashback-urile si cronologia se organizeaza cum da sfantul, motociclistul nu are nimic anarhic–violent in felul in care-si conduce “mamutul”, pentru Catherine si Danielle a pedepsi o injustitie inseamna a-l umili/mutila pe cel vinovat, artista de serviciu este mitomana si putin retardata, legaturile lui Serge cu “familia” sunt cel putin dubioase.

Pana si tematica “road movie” este abandonata la un moment dat, cel mai probabil pentru ca Serge s-a plictisit sa-si caute “hartoagele” (i.e “les papelards”). Este momentul in care Serge ii cere ajutorul lui Miss Ming si se intalneste cu amicul “Grosse Bertha”, iar filmul vireaza spre zona experimentala (adunarea de tip rave party, petrecerea din castelul de apa cu prietenele lui Miss Ming, episodul piscinei, interviul lui Miss Ming, repetitiile halucinate cu care aceasta isi indeamna unchiul sa decoleze din nou). Semnalez in trecere, ca posibila dovada a subiectivitatii despre care vorbeam, una dintre secventele eterice: Serge descopera cu stupoare ca obisnuita carciumioara in care probabil lucrase cu ani in urma este o ruina arsa; din off se insinueaza clinchete de pahare, voci indistincte, un dulap trantit, lichidul galgaind in pahar. Sunetul se muleaza pe functionalitatile diverselor parti ale fostei locatii si elimina orice alta manifestare sonora a realitatii.

AdVitam distribution

“Mammuth” se hraneste din propriile contradictii: antinaturalist in ciuda unei grosolanii voite, comic pe alocuri dar deja clasat sub “Louise-Michel” de catre obisnuitii delirului grolandez, laudaros si fanfaron (sa propui iubirea ca solutie finala intr-o lume populata de monade este aproape un oximoron) in ciuda naivitatii infantile afisate, concentrandu-se pe lumpen, dar facand apologia lenei. Scenariul se lasa consumat de propriile limitari: oboseala colectiva ii ofera un aer neterminat, structura in vignete comice nu este cea mai fericita optiune pentru o poveste tentata sa se disperseze in toate partile, spectatorul este cumva indreptatit sa se intrebe daca “intoarcerea la valorile simple ale vietii” nu cumva se limiteaza la tinuta orientala de casa sau la improvizatiile poetice de la bac-ul de filozofie.

Concluzia concluziei: “Mammuth “ramane in film de vazut (daca se poate la pachet cu “Louise-Michel” pentru mai multe comparatii) in special de catre spectatorul care incepe sa se uite crucis la filmele consensuale de vara.