vineri, 15 iulie 2011

TIFF 2011: Adolescenta e un mood - “The Myth of the American Sleepover” de David Robert Mitchell



Fac ce fac si la fiecare editie TIFF includ in programul personal variantele de indie american pe care festivalul le propune. Sunt rare, adaptate variantelor micro buget, facute deseori de prieteni si entuziasti, despre ele se scrie putin (ici unicul trailer, colo sinopsisul colportat din festival in festival), nu aliniaza in generic nume sonore. Cu toate acestea, ele, adevaratele indie, sunt unica modalitate de a arunca un ochi in spatele masinariei americane de facut filme. Surprizele placute nu sunt putine, in acest caz notez “intalnirea” cu imaginea semnata de James Laxton (“Medicine for Melancholy”) si cu montajul lui Julio Perez IV. Spectatorul rabdator descopera pana la urma ca mai toti indivizii mentionati in astfel de credite de final sunt polivalenti, ceea ce, dupa mine, ofera productiilor mici o coerenta si un echilibru de invidiat. In acest caz, filmuletul acesta facut din mai nimic de catre un debutant intr-ale regiei reuseste sa imbine perspective multiple cu eleganta si discretie, iar asta se datoreaza cred, cel putin in parte, experientei la masa de montaj pe care o are regizorul.

Flickr


Filmat in HD in Detroit, orasul natal al realizatorului, cu un micro buget care a permis doar dezvoltarea unei minuscule echipe tehnice, ”The Myth of the American Sleepover” se mandreste cu faptul ca a fost primul film american selectat la sectiunea “Semaine de la Critique” de la Cannes editia 2010, desi nu-mi este foarte clar de ce bajbaie el sa iasa in unele dintre salile americane abia anul acesta. “The Myth” este un film de scoala in sensul in care productia, regia, scenariul, imaginea si montajul sunt asigurate de fosti studenti ai FSU. ”The Myth“ este un film independent din mai multe puncte de vedere: scris in 2002 si realizat cu greutate si multe economii abia 8 ani mai tarziu, subiectul abordat este putin contrariant (o viziune nostalgica si ireala a adolescentei americane), actorii sunt cu totii neprofesionisti, iar stilul aminteste de o maniera de a face film (indie) deja apusa.


Despre nasterea unui mit

Scriu despre acest film intr-un moment in care high school este un spatiu transformat de productia hollywoodiana de serie intr-un soi de arena de circ. Aici pustii mai mult sau mai putin asociali se lupta unii cu altii pentru recunoastere ori se simt obligati sa sfideze destinul care le eclipseaza pe nedrept talentele la baseball. Personajele se masoara dupa cantitatea de ridicol emanata, dialogurile sunt scrasnite, scenariul exploateaza comicul grosier si hulpav atunci cand este vorba de sex. Uneori comicul declina in horror, cronologic vorbind adolescenta este prima varsta care se poate lasa sacrificata pe ecran. Filmul de actiune il preia uneori ca personaj secundar, desi nesatios consumator de adrenalina, adolescentul este o creatura incompleta. Prin contaminare,”buddy movies” si “chick flicks” cultiva acel tip de evaziune de-un week-end in care se privilegiaza intoarcerea la adolescenta ca varsta de aur a deflagratiilor sentimentale controlate, a pierderii inocentei si a transformarilor fizice imposibile. Pe un drum secundar, filmele destepte pseudo indie precum “Juno” satisfac mai degraba apetitul adultilor pentru povesti reconfortante cu progenituri deja adulte psihologic vorbind. Toate aceste (in)variante culturale cultiva notalgia.
Ma intreb cum ar reactiona publicul unor astfel de produse in fata lui “The Myth of the American Sleepover” care se misca si nu se misca dupa retetele de mai sus. Deja titlul, suspect de lung, miroase a adult. Topografia monotona asijderea. Mitul din titlu nu are deloc de-a face cu povestea aceea veche de cand lumea care se incapataneaza sa descrie geneza unui lucru, ci cu miscarea de reconstructie pe care o propune retrospectia lui David Mitchell. “The Myth” nu este un mit, in sensul in care adolescenta preexista eroilor lui David Robert Mitchell, dar este un mit in sensul in care foloseste variante ale aceluiasi unic personaj anonim, adolescentul care se lasa sa fie adolescent.
Miscarea de maestru pe care o propune filmul este urmatoarea: in loc sa-si ancoreze personajele intr-un anume timp cultural, el le abstrage din concret si le plaseaza intr-o dimensiune alternativa. Una nepoluata de adulti, de obiecte culturale precum celularele, anume stiluri vestimentare, mostre de muzica diegetica, sport sau de show-uri TV, dupa cum bine remarca cronicarul.

Adolescenta lui Mitchell este ingrozitor de alunecoasa si de livresca “I used the spine of ‘American Graffiti’ to tell a story that is a bit more gentle, natural and intimate,” spune autorul, pentru care filmele cu liceeni din anii 80 semnate de John Hughes (“The Breakfast Club”) inseamna ceva. Mitul lui Mitchell este in egala masura un artefact care trebuie adaptat la modelul cultural si social din prezent:
I embraced a lot of things, even some of the clichés, that happen in teen films (…) The approach was to try to show them in a more natural way.”
Rezultatul este un univers foarte atent stratificat in care microclimatele create (fetele cuminti, fetele cool, baietii mai mici si cei mai mari, nostalgicii singuratici care se incapataneaza sa intarzie in adolescenta) sunt neasteptat de permeabile. In spatiul naratiunii (noaptea alba care marcheaza pentru toti adolescentii sfarsitul verii si inceputul unui nou an de studiu) intalniri se fac, relatii se incropesc sau se desfac intr-un ritm visator si improbabil.

Fete tinere cu saci de dormit - un studiu de caz

Am fost intrigata de aceste sleep parties la care iau parte eroii lui Mitchell, baietii si fetele acestea cu cutumele lor atat de precis codate: trebuie sa vii cu sacul de dormit acasa pentru ca parintii prietenilor tai nu au chef sa-si foloseasca lenjeria din dotare, in rest poti sa faci ce vrei, sa te prostesti cum vrei, dar daca alegi sa participi la un eveniment cvasi scolar, trebuie sa stii ca nu ai voie sa iesi din sala de sport unde toti colegii tai isi fac o placere in a dormi direct pe jos, in sacii lor de dormit frumos aliniati. Pentru spectatorul european tineretea lor coboara cumva de pe o alta planeta.
Imaginati-va o insula mare decupata intr-o suburbie indistincta in care se impletesc simultan patru povesti povestite in cheie minora. Claudia, fata cu codite impletite resimte reziduurile geloziei si descopera cu jena ca nu este alfa si omega in viata prietenului ei. Rob alearga dupa blonda necunoscuta descoperita in hypermaket, dar ignora stelele cazatoare din jurul lui (Marcus si Avalina). Maggie isi dezvolta nostalgia dupa vara care tocmai a trecut intr-un superb numar de music-hall si flirteaza in stanga si-n dreapta pana ajunge la Steven. Care Steven o anunta pe un ton placut ca ea este pe cale sa-si traiasca scurtul moment de plenitudine al vietii, dupa care nu va mai exista decat tanjire si nostalgie. Tot Steven vorbeste de pierderea inocentei care nu are nimic de-a face cu bautura, tigarile si flirturile, ci mai degraba cu un mood pe care il descoperi post festum. Maggie da din cap ca da, desi este evident ca nu a inteles (scenariul lasa sa inteleaga ca acesta este de fapt sarmul ascuns al adolescentei). Al patrulea vector este deja studentul Scott care-si vindeca inima arsa de o prima deceptie amoroasa in compania gemenelor Abbey. Desi multi considera povestea lui Scott ca fiind veriga slaba a scenariului, eu am vazut in nehotararea cronica a baiatului in fata farmecului dedublat al gemenelor un fior narativ care depaseste simpla descriptie a unui sentiment.
In lumea aceasta in care se circula mult, la propriu si la figurat (scenariul lui Mitchell este desenat in tuse circulare foarte europene dupa unii critici). Sentimentele nu sunt niciodata definite: sexul se reduce la jocul de-a saruturile furate pe marginea lacului, sub ploaie sau in umbra unei cladiri transformate in labirint, geloziile se rezolva cu o palma, despartirile se anunta pe un ton relaxat pentru ca iremediabilul nu exista. Se minte convenabil si prost, dar nimeni nu-si da osteneala sa caute adevarul, tot pentru ca sinceritatea nu este o valoare in sine. Flirtul este lucrul cel mai democratic cu putinta (Beth o roaga pe Maggie sa verifice daca prietenul nou gasit saruta bine). Mi-a placut aceasta distanta visatoare pe care o au personajele fata de orice adancime sentimentala, de hotararea cu care manifestarile lor de cochetarie (dansul lui Maggie) sau de flirt (Maggie si Steven la toboganul cu apa) raman la suprafata lucrurilor, de parca adolescentii insomniaci ai lui Mitchell ar avea deja prescienta existentei de mai tarziu. Mi-a placut eleganta cu care scenariul comuta de la un canal la altul, fara sa simta nevoia unor tranzitii greoaie, pitoresti sau explicative. Mi-a placut labirintul-hala dezafectata, desi aluzia (iluzia?) este mult prea livresca.

Filmul care “vrea sa te transporte”

Subtitlul de mai sus vine de la sintagma putin cam retro prin care un comentator definea filmul acesta ca fiind “a transportive film”, adica o pelicula care vrea cu orice pret sa te transporte in sau catre o anumita stare sentimentala.

Ceea ce putina lume pare sa fi observat este manipularea pe care o opereaza filmul in mintea spectatorului prin intermediul nostalgiei de fundal; sentimentul acesta induce un fel de ideal al adolescentului insomniac sau nu, o fantasma a “unui facsimil sofisticat si mutant” al primei tinereti dupa cum bine remarca cineva. Te simti cumva obligat sa tanjesti dupa aceasta perfectiune somnolenta care se lasa citita cu usurinta dealtfel.
Intr-unul dintre interviurile acordate recent, la intrebarea (neasteptata) “ce-ai fi facut daca ai fi dispus de fonduri mai consistente?” cineastul a raspuns intr-un mod surprinzator de onest: ”It probably would have been a more challenging film, maybe a little less commercial. But I don’t know, I think it could have lived that way. I felt like there was a need to make it a little bit more interesting and exciting — not too much but enough.”

Iata cea mai completa definitie a undei de regret nostalgic pe care am avut-o la iesirea din sala de cinema: pentru o clipa mi-am imaginat o varianta “putin mai altfel”, mai provocatoare, mai putin “transportiva”, mai dispusa sa paraseasca suprafata lucrurilor pentru a sonda putin adancimile acestui mit. Cu conditia ca acestea sa existe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu