Fac ce fac si la
fiecare editie TIFF includ in programul personal variantele de indie american pe care festivalul le
propune. Sunt rare, adaptate variantelor micro buget, facute deseori de
prieteni si entuziasti, despre ele se scrie putin (ici unicul trailer, colo
sinopsisul colportat din festival in festival), nu aliniaza in generic nume
sonore. Cu toate acestea, ele, adevaratele indie,
sunt unica modalitate de a arunca un ochi in spatele masinariei americane de
facut filme. Surprizele placute nu sunt putine, in acest caz notez “intalnirea”
cu imaginea semnata de James Laxton (“Medicine for Melancholy”) si cu
montajul lui Julio Perez IV. Spectatorul rabdator descopera pana la urma ca mai
toti indivizii mentionati in astfel de credite de final sunt polivalenti, ceea
ce, dupa mine, ofera productiilor mici o coerenta si un echilibru de invidiat.
In acest caz, filmuletul acesta facut din mai nimic de catre un debutant
intr-ale regiei reuseste sa imbine perspective multiple cu eleganta si
discretie, iar asta se datoreaza cred, cel putin in parte, experientei la masa
de montaj pe care o are regizorul.
 |
| Flickr |
Filmat in HD in
Detroit, orasul natal al realizatorului, cu un micro buget care a permis doar
dezvoltarea unei minuscule echipe tehnice, ”The Myth of the American
Sleepover” se mandreste cu faptul ca a fost primul film american
selectat la sectiunea “Semaine de la Critique” de la Cannes editia 2010, desi
nu-mi este foarte clar de ce bajbaie el sa iasa in unele dintre salile
americane abia anul acesta. “The Myth” este un film de scoala in sensul in care
productia, regia, scenariul, imaginea si montajul sunt asigurate de fosti
studenti ai FSU. ”The Myth“ este un film independent din mai multe puncte de
vedere: scris in 2002 si realizat cu greutate si multe economii abia 8 ani mai
tarziu, subiectul abordat este putin contrariant (o viziune nostalgica si
ireala a adolescentei americane), actorii sunt cu totii neprofesionisti, iar
stilul aminteste de o maniera de a face film (indie) deja apusa.
Despre nasterea unui mit
Scriu despre acest
film intr-un moment in care high school
este un spatiu transformat de productia
hollywoodiana de serie intr-un soi de arena de circ. Aici pustii mai mult sau
mai putin asociali se lupta unii cu altii pentru recunoastere ori se simt
obligati sa sfideze destinul care le eclipseaza pe nedrept talentele la
baseball. Personajele se masoara dupa cantitatea de ridicol emanata,
dialogurile sunt scrasnite, scenariul exploateaza comicul grosier si hulpav
atunci cand este vorba de sex. Uneori comicul declina in horror, cronologic
vorbind adolescenta este prima varsta care se poate lasa sacrificata pe ecran. Filmul
de actiune il preia uneori ca personaj secundar, desi nesatios consumator de
adrenalina, adolescentul este o creatura incompleta. Prin contaminare,”buddy movies” si “chick flicks” cultiva acel tip de evaziune de-un week-end in care se
privilegiaza intoarcerea la adolescenta ca varsta de aur a deflagratiilor
sentimentale controlate, a pierderii inocentei si a transformarilor fizice
imposibile. Pe un drum secundar, filmele destepte pseudo indie precum “Juno”
satisfac mai degraba apetitul adultilor pentru povesti reconfortante cu
progenituri deja adulte psihologic vorbind. Toate aceste (in)variante culturale
cultiva notalgia.
Ma intreb cum ar reactiona publicul unor astfel de produse in fata lui “The Myth of the American Sleepover”
care se misca si nu se misca dupa retetele de mai sus. Deja titlul, suspect de
lung, miroase a adult. Topografia monotona asijderea. Mitul din titlu nu are
deloc de-a face cu povestea aceea veche de cand lumea care se incapataneaza sa
descrie geneza unui lucru, ci cu miscarea de reconstructie pe care o propune retrospectia
lui David Mitchell. “The Myth” nu este un mit, in sensul in care adolescenta
preexista eroilor lui David Robert Mitchell, dar este un mit in sensul in care
foloseste variante ale aceluiasi unic personaj anonim, adolescentul care se
lasa sa fie adolescent.
Miscarea de maestru pe care o propune filmul este urmatoarea: in loc
sa-si ancoreze personajele intr-un anume timp cultural, el le abstrage din
concret si le plaseaza intr-o dimensiune alternativa. Una nepoluata de adulti,
de obiecte culturale precum celularele, anume stiluri vestimentare, mostre de
muzica diegetica, sport sau de show-uri TV, dupa cum bine remarca cronicarul.
Adolescenta lui Mitchell este ingrozitor de alunecoasa si de livresca “I used the spine of ‘American Graffiti’ to
tell a story that is a bit more gentle, natural and intimate,” spune
autorul, pentru care filmele cu liceeni din anii 80 semnate de John Hughes (“The Breakfast Club”) inseamna
ceva. Mitul lui Mitchell este in egala masura un artefact care trebuie adaptat
la modelul cultural si social din prezent:
“I embraced a lot of things, even
some of the clichés, that happen in teen films (…) The approach was to try to
show them in a more natural way.”
Rezultatul este un univers foarte atent stratificat in care
microclimatele create (fetele cuminti, fetele cool, baietii mai mici si cei mai
mari, nostalgicii singuratici care se incapataneaza sa intarzie in adolescenta)
sunt neasteptat de permeabile. In spatiul naratiunii (noaptea alba care marcheaza
pentru toti adolescentii sfarsitul verii si inceputul unui nou an de studiu)
intalniri se fac, relatii se incropesc sau se desfac intr-un ritm visator si
improbabil.
Fete tinere cu saci de dormit - un
studiu de caz
Am fost intrigata de aceste sleep
parties la care iau parte eroii lui Mitchell, baietii si fetele acestea cu
cutumele lor atat de precis codate: trebuie sa vii cu sacul de dormit acasa
pentru ca parintii prietenilor tai nu au chef sa-si foloseasca lenjeria din
dotare, in rest poti sa faci ce vrei, sa te prostesti cum vrei, dar daca alegi
sa participi la un eveniment cvasi scolar, trebuie sa stii ca nu ai voie sa
iesi din sala de sport unde toti colegii tai isi fac o placere in a dormi
direct pe jos, in sacii lor de dormit frumos aliniati. Pentru spectatorul
european tineretea lor coboara cumva de pe o alta planeta.
Imaginati-va o insula mare decupata intr-o suburbie indistincta in care
se impletesc simultan patru povesti povestite in cheie
minora. Claudia, fata cu codite impletite resimte reziduurile geloziei si
descopera cu jena ca nu este alfa si omega in viata prietenului ei. Rob alearga
dupa blonda necunoscuta descoperita in hypermaket, dar ignora stelele cazatoare
din jurul lui (Marcus si Avalina). Maggie isi dezvolta nostalgia dupa vara care
tocmai a trecut intr-un superb numar de music-hall si flirteaza in stanga si-n
dreapta pana ajunge la Steven. Care Steven o anunta pe un ton placut ca ea este
pe cale sa-si traiasca scurtul moment de plenitudine al vietii, dupa care nu va
mai exista decat tanjire si nostalgie. Tot Steven vorbeste de pierderea
inocentei care nu are nimic de-a face cu bautura, tigarile si flirturile, ci
mai degraba cu un mood pe care il
descoperi post festum. Maggie da din
cap ca da, desi este evident ca nu a inteles (scenariul lasa sa inteleaga ca
acesta este de fapt sarmul ascuns al adolescentei). Al patrulea vector este
deja studentul Scott care-si vindeca inima arsa de o prima deceptie amoroasa in
compania gemenelor Abbey. Desi multi considera povestea lui Scott ca fiind
veriga slaba a scenariului, eu am vazut in nehotararea cronica a baiatului in
fata farmecului dedublat al gemenelor un fior narativ care depaseste simpla
descriptie a unui sentiment.
In lumea aceasta in care se circula mult, la propriu si la figurat (scenariul
lui Mitchell este desenat in tuse circulare foarte europene dupa
unii critici). Sentimentele nu sunt niciodata definite: sexul se reduce la
jocul de-a saruturile furate pe marginea lacului, sub ploaie sau in umbra unei
cladiri transformate in labirint, geloziile se rezolva cu o palma, despartirile
se anunta pe un ton relaxat pentru ca iremediabilul nu exista. Se minte
convenabil si prost, dar nimeni nu-si da osteneala sa caute adevarul, tot
pentru ca sinceritatea nu este o valoare in sine. Flirtul este lucrul cel mai
democratic cu putinta (Beth o roaga pe Maggie sa verifice daca prietenul nou
gasit saruta bine). Mi-a placut aceasta distanta visatoare pe care o au
personajele fata de orice adancime sentimentala, de hotararea cu care
manifestarile lor de cochetarie (dansul lui Maggie) sau de flirt (Maggie si
Steven la toboganul cu apa) raman la suprafata lucrurilor, de parca
adolescentii insomniaci ai lui Mitchell ar avea deja prescienta existentei de
mai tarziu. Mi-a placut eleganta cu care scenariul comuta de la un canal la
altul, fara sa simta nevoia unor tranzitii greoaie, pitoresti sau explicative.
Mi-a placut labirintul-hala dezafectata, desi aluzia (iluzia?) este mult prea
livresca.
Filmul care “vrea sa te
transporte”
Subtitlul de mai sus vine de la sintagma putin cam retro prin care un
comentator definea filmul acesta ca fiind “a
transportive film”, adica o pelicula care vrea cu orice pret sa te
transporte in sau catre o anumita stare sentimentala.
Ceea ce putina lume pare sa fi observat este manipularea pe care o
opereaza filmul in mintea spectatorului prin intermediul nostalgiei de fundal;
sentimentul acesta induce un fel de ideal al adolescentului insomniac sau nu, o
fantasma a “unui facsimil sofisticat si mutant” al primei tinereti dupa cum
bine remarca cineva. Te simti cumva obligat sa tanjesti dupa aceasta
perfectiune somnolenta care se lasa citita cu usurinta dealtfel.
Intr-unul dintre interviurile
acordate recent, la intrebarea (neasteptata) “ce-ai fi facut daca ai fi dispus
de fonduri mai consistente?” cineastul a raspuns intr-un mod surprinzator de
onest: ”It probably would have
been a more challenging film, maybe a little less commercial. But I don’t know,
I think it could have lived that way. I felt like there was a need to make it a
little bit more interesting and exciting — not too much
but enough.”
Iata cea mai completa definitie a undei de regret
nostalgic pe care am avut-o la iesirea din sala de cinema: pentru o clipa mi-am
imaginat o varianta “putin mai altfel”, mai provocatoare, mai putin
“transportiva”, mai dispusa sa paraseasca suprafata lucrurilor pentru a sonda
putin adancimile acestui mit. Cu conditia ca acestea sa existe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu