Timpul curge uneori altfel – “Le Quattro Volte” de Michelangelo Frammartino

Les Films du Losange

Un pastor de capre muribund, o mandrete de copac secular taiat si transformat in arbore de sarbatoare de-o comunitate rurala, un ied ratacit in padure si-un grup de carbunari vazandu-si de-ale lor sunt instantanee care pot capata sensuri aparte daca sunt legate unele de altele intr-un anume fel. Este ceea ce face Michelangelo Frammartino in filmul sau, “Le Quattro Volte” (2010) pe care zau ca nu speram sa-l vad programat in vreuna dintre salile romanesti. Ei, iata ca se poate, il puteti vedea in acest sfarsit de saptamana la cinema Europa in Bucuresti.

Les Films du Losange

Mutic, lipsit de soundtrack, de voce din off, de explicatii, de-o poveste cu subiecti dar si cu predicate, discret in alura sa simili documentara, ”Le Quattro Volte” isi propune sa foloseasca imaginea drept vector unic pentru alinierea celor patru dati din titlu in care umanul, vegetalul, animalul si mineralul se cufunda unul in celalalt printr-o ciudata simbioza. Batranul moare cand puiul de animal sta sa se nasca, apoi acesta se pierde in padure si cumva comuta in radacina fosnitoare a arborelui care pana la urma va sfarsi arzand mocnit in burta carbunariei. Puteti lipi peste acestea etichetele celor patru anotimpuri, puteti foarte bine sa va lipsiti de acest exercitiu. Intre aceste evenimente se incheaga alte cateva mini tablouri: o procesiune pascala filmata de la distanta, o sarbatoare sateasca din care pelicula pastreaza doar rumoarea indepartata a multimii si profilul nocturn al copacului devenit catarg festiv, vizitele programate ale carbunarului si pastorului in sat surprinse probabil de pe cel mai inalt acoperis din zona, o mini poveste cu un caine care-si face datoria de paznic daca stapanul nu mai este, o alta mini poveste cu o turma de capre care invadeaza casa pastorului filmata si aceasta dintr-un unghi imposibil pe o scara de piatra abrupta.

Camera este rabdatoare cu aceste evenimente, dar distanta. Ambitiile pitoresc-panoramice sunt slava domnului lasate la o parte. Cotidianul comunitatii caprine din staul  si cel al oamenilor din sat isi descopera similaritati comice, lucru datorat aceluiasi  procedeu al distantarii pe care camera il aplica neincetat. Prim planurile sunt rare, doar fata trasa de boala a batranului si profilurile caprine (surprinse in momente neasteptat de expresive) sunt scrutate indeaproape.

Les Films du Losange

Ceea ce surprinde placut ochiul spectatorului atent este binevenita frugalitate a lui Frammartino. Imaginea stabileste o cronologie relativa (gardul rupt mai ca nu spune ca batranul pastor si-a dat duhul intre timp, revolta caprelor si-a melcilor implica declinul si disparitia factorului uman regulator din peisaj) si se lipseste de explicatii suplimentare precum intertitlurile, dialogurile, notitele in josul ecranului. Delestat de moodul suplimentar al sountrackului, sunetul prefera sa emfatizeze bruitajul ambiant, sa se joace cu (iarasi) distantele; umanitatea lui Frammartino comunica prin franturi de cuvinte abia audibile, strigate, fluieraturi, rasete indepartate, semn ca este acolo. La egala distanta, mormanele de lemn fumegand pe cale de a se transforma in carbune, pufaie, suiera, sfaraie si se consuma la foc mic. Frunzele fosnesc diferit in timpul verii si la inceputul toamnei.

Les Films du Losange

Elipsa este si ea utilizata cu inteligenta intr-o pelicula in care ciclurile si repetitiile induse de montaj (semnat de Benni Atria specializat in montajul de sunet si de Maurizio Grillo) asigura sentimentul acela de curgere universala si deversare linistita dintr-un regn si timp intr-altul care i-a facut pe unii critici sa detecteze intentii cu gust pitagoreic in demersul lui Frammartino. Eu una am vazut doar miracolul operat de camera lui Andrea Locatelli de a induce senzatia de miscare pana si in cele mai statice secvente: pastorul epuizat de accesul de tuse se aseaza obosit la marginea potecii in timp ce turma de capre “curge” prin dreptul lui, continuandu-si drumul; cosciugul batranului este coborat in groapa, ecranul se intuneca, urechea percepe doar bataia de inima si dintr-o data montajul teleporteaza ochiul in secventa fatarii iedului. Chestii legate de reincarnare, isi va spune spectatorul blazat, numai ca Frammartino leaga aceasta secventa “grea” de sens de o alta, in care iezii nou nascuti sunt pusi pe sotii ca o gasca de prescolari. Iata reincarnarea degresata si relativizata cu un pic de umor.

FilmForum

Resimt un fel de sfiala fata de astfel de circumstante cinematografice care reusesc sa treaca cu bine peste bariera cliseelor despre armonia vietii simple de la tara, in care transhumanta se insoteste in mod fericit cu scurgerea anotimpurilor si a vietii in general. In mod obisnuit in astfel de productii semnificatiile abunda in fiecare plan. Aici insa, un batran bolnav este un batran bolnav, iar analogia cu copacul doborat la pamant o face spectatorul daca vrea.

Recomand pelicula spectatorului rabdator care se simte in largul sau intr-un film contemplativ, in care timpul se masoara un pic altfel. Eu una abia astept sa vad urmatorul proiect al lui Michelangelo Frammartino, “Viale Aretusa 19” aflat in pre-productie si care pare a fi un film de animatie.

Aici cei interesati pot gasi un portret al cineastului.