Acum un an, programul TIFF includea primul film al realizatorului canadian Xavier Dolan, “J’ai tué ma mère”, una dintre surprizele Quinzaine des Réalisateurs 2009 a festivalului de la Cannes unde a fost dealtfel recompensat cu trei premii. Mi-a revenit mie sarcina de a-l traduce si tin minte cat m-am invartit in jurul liniilor de dialog pentru a intelege mixul acela de violenta si afectare, destul de enervant. A fost nevoie sa vad filmul, sa las la o parte varianta in engleza, foarte seaca si sa refac traducerea pornind direct de la franceza canadiana pentru a-mi da seama ca de fapt “J’ai tué ma mère” nu este deloc o pelicula de neglijat.
Am asteptat cu rabdare ca voiajul efectuat de noul film al lui Dolan, “Les amours imaginaires“ sa faca o oprire si pe la noi. L-am vazut deci la editia primavaratica a unui festival cinema francofon, l-am regasit programat de catre TIFF in sectiunea nou nouta “Wasted Youth”. Ma simt vinovata ca pana acum n-am suflat niciun cuvant despre cele doua pelicule semnate de un cineast foarte tanar cu totul aparte, asa ca incerc sa-mi linistesc constiinta.
“Les amours imaginaires” (titlul in engleza”Heartbeats” este cu totul incolor si inodor in comparatie cu varianta originala) este si nu este “J’ai tué ma mère”. Daca primul film este in proportie de 80 % autobiografic ca orice debut care se respecta, “Les amours”, produsul unui autor trecut de faza post adolescentei, incepe procesul de distantare de istoria personala, distantare ce va continua dupa toate aparentele cu cel de-al treilea film al sau “Laurence Anyways” aflat in post productie.
Imitation of (young) life
“Les amours imaginaires“ pun pe tapet un subiect relativ demonetizat la ora actuala, trio-ul amoros. De la “Jules et Jim” incoarce, acesta a fost exploatat in combinatiile cele mai diverse si pana la sastisire de scenariile de Hollywood, cel mai adesea declinat in varianta comedie de moravuri. Europa a vazut cu alti ochi subiectul, ma gandesc nu neaparat la “The Dreamers”, cat mai degraba la “Les chansons d’amour” al lui Christophe Honoré in care drama si romance- ul sunt convertite intr-un film muzical de toata frumusetea.
Povestea lui Xavier Dolan nu face apel la niciun procedeu dramatic exterior (moartea unuia dintre parteneri de exemplu) care sa altereze situatia complicatului sau ménage à trois, acesta apare ca un sistem autarhic dezvoltat si dezintegrat gratie exclusiv tensiunilor interne. Lipsa dramatismului i-a facut pe multi comentatori sa afirme ca povestea este prea lipsita de asperitati pentru a sustine un lungmetraj, ca structura story-ului schioapta sau, mai rau, ca acesta este doar pretext pentru dezvoltarea unui pretentios exercitiu de stil.
 |
| Les amours imaginaires |
In numeroasele interviuri acordate, cineastul a explicat intre altele ca pentru el filmele facute sunt rezultatul incapacitatii (sau ignorantei) sale in a-si gestiona sentimentele (amoroase sau filiale de exemplu) ca si alte provocari ale vietii adulte si ca, desi filmul nu este in principiu o supapa de siguranta pentru eliminarea contrarietatilor personale, el isi foloseste totusi experientele negative ca sursa de inspiratie si ca manevra psihologica de a evacua frustrarea (nu este de mirare ca ambele filme insista atat de mult pe ridicolul unor situatii larg intalnite in prima tinerete).
 |
| Les amours imaginaires |
Afirmatii precum “My relationship with [film] is like people in a married relationship. The belief that love is reciprocal. It’s a way for me to love and be loved” si “I was inspired by many different love affairs and rejections that I’ve been involved with, (…) I’m a love absolutist. There is a strong dichotomy between naive hopes dreaming of love and all the acidity and naivety I retrospectively [realized] about those relationships. Love turns wrong in the end for me” ma fac sa consider “Les amours” tot un fel de autofictiune in care cei trei protagonisti principali, sunt reflectari ale aceluiasi eu, iar decorurile, costumele, design-ul si feeling-ul general fac parte din poveste. Iarasi nu este de mirare usurinta cu care filmul s-a facut instantaneu placut spectatorilor care s-au recunoscut instantaneu in mood-ul acestei romante musset-iene teleportate in secolul XXI. Aceiasi spectatori au inteles ca lipsa de naturalete a structurii si pretiozitatea stilului sunt elemente auto-asumate, semnale ale aceluiasi stil cool care regurgiteaza autenticitatea in expresii voit artificiale si imprecise. Un intreg arsenal de note de subsol explicative sunt necesare pentru decodarea expresiilor verbale folosite de Anne-Elisabeth Bossé de exemplu, depresiva numarul unu din intertitlurile de tip interviu.
Triunghiul sentimental porneste de la relatia echivoca care leaga doi buni prieteni, Francis si Marie, suflete complicate si solitare, cultivand variante diferite ale aceluiasi stil de viata hipster chic cu aspecte retro, vintage & cool. Francis si Marie nu iubesc oamenii (“qui est cette moche rockabilly qui a l’air d’une goule de Cracovie?”), numai ca se intampla uneori ca suavitatea si inocenta sexy a unui individ ca Nicolas, nou venit in Montreal, sa ii seduca instantaneu. Efebul cu bucle aurii devine obiectul dorintelor si fantasmelor individuale, prietenia se transforma intr-o cursa contra cronometru al carei premiu este afectiunea lui Nicolas. Iata inca o prezenta enigmatica, Nicolas, al carui secret este, dupa notele de productie ale filmului,“a single teaspoon of indifference”. Dorinta contrariata, flirtul, indiferenta, respingerea si umilirea sunt consecintele logice ale acestui joc.
Introducere in tectonica sentimentelor
Spectatorul isi aduce poate aminte de prima intalnire (la initiativa lui Nicolas) care are loc intre cei trei tineri intr-o cafenea. Camera insista pe curbele unei statuete din lemn in timp ce din off Nicolas descrie munca pe care o face pentru a-si plati studiile de literatura la McGill, plantand seismografe. Aparatele acelea hipersensibile care sunt ingropate in pamant pentru a inregistra vibratiile terestre sunt una dintre “imaginile” cele mai edificatoare ale povestii. Intre Francis si Marie exista astfel de fire nevazute gratie carora functioneaza aceasta relatie de codependenta emotionala care se poate instala intre doi predatori si pe care victima nu le detecteaza. Vezi secventa in care, la iesirea de la teatru, Marie il invita pe Nicolas la micutul “deli” vietnamez unde Nicolas pare usurat ca il regaseste pe Francis si se scutura de prezenta femeii; la care Francis improvizeaza victorios o sceneta “pe unde ati umblat? A, da, asa e, piesa, uitasem ca era in seara asta; si cum a fost piesa aia?”, in timp ce Marie accepta infrangerea cu o privire goala.
Triunghiul amoros despre care vorbeam la inceputul este de fapt un duel, un concurs intre Francis si Marie pe care acestia par sa il provoace la nesfarsit dupa cum o lasa sa se inteleaga sfarsitul. In fata reactiei de refuz in bloc pe care o improvizeaza Francis si Marie (Francis mimeaza o complicata pantomima a scarbei pe care i-o inspira Nicolas in calitate de “creatura de rangul doi”, apoi isi sprijina capul pe umarul fetei care il mangaie protector in timp ce-si arunca privirile ostentativ in alta directie), Nicolas intelege in sfarsit ca a fost doar un obiect folosit de cei doi, un fel de linie de finis in cursa intitulata “care-i cel mai amuzant-frumos-sarmant-cultivat-spiritual dintre noi doi” si ca pentru urmatoarea runda obiectul va fi un altul. Nu exista nicio unda de iubire in aceasta complicata relatie in doi sau in trei, ci o doza zdravana de narcisism si de cruzime, de rusine si dezgust. Asta, spun in cor falsele marturii din viata reala, poarta numele comun de dragoste.
 |
| Pichostingsite |
Citatul sic din Musset (“Il n’y a pas de vrai au monde que de déraisonner d’amour”) cu care debuteaza filmul limpezeste apele acestei tectonici a sentimentelor descrisa cu multa finete de scenariul lui Xavier Dolan: in ciuda titlului, povestea nu are legatura cu dragostea, ci cu fantasmele ei si cu traiectoriile urmate de acestea. “Atunci cand faci dragoste te gandesti la vreun star de cinema?” o intreaba amantul pe Marie, ea raspunde cu grosolanie ca nu se gandeste la nimic, in timp ce el gaseste firesc sa raspunda afirmativ. Francis la randul sau se prinde in jocul propus de partenerul sau care citeste o revista glossy pentru femei ”care este tipul masculin preferat?” si gafeaza raspunzand cu o sinceritate nesolicitata. Ambele personaje sunt incapabile sa faca fata “marivaudage”ului impus de legaturile fizice reale cu un partener si sunt ca atare condamnate sa se consume in viziuni kitsch. Iau ca exemplu superba secventa in care Francis se indoapa singur cu marshmallow in dorinta de a reinvia cumva flirtul cu Nicolas din jurul focului de tabara, iata secventa care pastiseaza si regurgiteaza pe fundal prerafaelit madlena proustiana.
Una dintre subtilitatile neasteptate ale scenariului face ca Nicolas sa nu fie surprins in astfel de ipostaze. El tine de fata intunecata a lunii, de citatul lacanian pe care singur il citeste si il enunta cu emfaza “quand, dans l'amour, je demande un regard, ce qu'il y a de foncièrement insatisfaisant et de toujours manqué, c'est que — jamais tu ne me regardes là d'où je te vois”. In buna traditie lacaniana, Nicolas este aici l’arroseur arrosé, tipul care nu se dovedeste la inaltimea fantasmelor in care il imbraca Marie si Francis (vezi scurta discutie dintre Nicolas si Marie pe tema sensibilitatii lui Francis, vezi marturia lui Francis la care Nicolas raspunde cu o jena care frizeaza dezgustul “Comment t’as pu penser que j’étais gay?”) si care in final este eliminat din ecuatie.
Novalis spunea candva ca ”ochiul este organul de expresie a sentimentului”. Complicata miscare sugerata de vibratiile acestui scenariu lasa impresia faptului ca ochiul creeaza sentimentul si-l mentine atata vreme cat privirile subiectului si obiectului nu se intersecteaza. Poate de aceea, asa cum spunea cronicarul ceafa devine de data aceasta metafora dorintei si nu privirea frontala precum in melodramele lui Wong Kar-wai.
Melodrama & cinema
Ca tot vorbeam de melodrama, ”Les amours imaginaires” se gasesc in situatia fericita de a cultiva melo-ul in absenta aproape totala a patosului. Acesta din urma (imi place sa cred ca este vorba de expresia ultima a unei timiditati regizorale) se converteste din fericire in nenumarate aluzii cinematografice. Pana la urma, imi spun ca varianta de coolness piezisa, pastisata, ironizata si impanata cu citate pe care o practica Dolan este interesanta pentru cinefil.
Gasesc de asemenea agreabila lipsa background-ului psihologic prin care personajele isi justifica deseori atitudinea; habar nu are spectatorul care este relatia dintre Marie si Francis inainte de intalnirea cu Nicolas, nici de ce acesta din urma gaseste placere in a flirta pana la punctul in care celalalt isi dezvaluie slabiciunea pentru el.
Nu l-am recunoscut deloc pe “Jules et Jim” in toata afacerea asta, naivitatea proaspata a lui Truffaut nu-si are locul in acest spatiu gol al narcisistului. Din contra, dupa cum bine remarca cronicarul, aluziile la “My Own Private Idaho” si la Lolita kubrickiana isi au sensul aici. O intreaga imagerie sexy inaccesibila de tip gay icon isi face loc ici colo: James Dean si Audrey Hepburn sunt ultraprezenti. Undeva in umbra, spectatorul ii poate zari pe Man Ray si Cocteau, Michelangelo si Bauhaus, Dorothy Parker. La care se adauga ocurentele kitsch (efebi cu torsuri goale zambind enigmatic sub ploaia de marshmallow imaculate).
Citatele cele mai consistente sunt legate de melo-ul ambivalent al lui Wong Kar-wai, nascut si crescut in Hong Kong. Citeam undeva ca spectatorii chinezi au avut placerea de-a decoda altfel dialogurile cu dublu sens din “In the Mood for Love”, astfel incat filmul a putut fi perceput ca fiind o comedie cu accente melodramatice. Occidentalul s-a lasat (cu buna stiinta?) inselat de subtitluri si a luat de buna numai drama traita de Tony si Maggie. Am simtit aceeasi intentie in dialogul practicat de scenariul lui Dolan, foarte suspicios in ceea ce priveste patosul. Acesta se (de)gradeaza foarte bine in povestile (auto)ironice practicate de personajele martor in interviurile fictionalizate, precum si in baletul dialogat de subintelesuri practicat de duo-ul Francis/Marie (ambiguitatea sintagmei “prea sensibil”, ocurentele lui “frumos” si ale lui ”ma intalnesc cu o prietena/gatesc pentru o prietena/eram cu o prietena” in minidialogurile schimbate de Francis cu Nicolas). Am senzatia ca tot acest comic cu subinteles mai degraba verbal este asasinat de traducerea in engleza, de aceea nu m-a mirat sa citesc cronici care proclamau “not funny” aceasta pelicula.
Imageria slow motion
Unul dintre pacatele majore ale acestui film ar fi, dupa multi cronicari, excesul de slow motion. Exista insa voci care decodeaza in aceste fragmente (uneori agrementate cu suitele semnate de Bach ori preludii wagneriene) un citat al unuia dintre procedeele melodramei (oare nu este aceasta altceva decat o modalitate de a incetini mersul realitatii pentru a o privi mai in deaproape? Oare nu procedeaza toti romanticii in acelasi fel?)
Interesanta presupunere. In ceea ce ma priveste, excesul inseamna distantare. Cel mai adesea, secventele in slo mo sunt insotite de elipse . Cel mai adesea ele marcheaza miscarea discreta de atractie/repulsie pe care Marie si Francis o resimt atunci cand este vorba de Nicolas, de parca lumea ar trebui sa se invarteasca mai incet pentru a permite vibratiilor subterane sa se manifeste. Este si asta o manifestare a coolness-ului care se ascunde in cuvinte. Hiperstilizarea insoteste adesea secventele in slo mo: sunetul diegetic usor emfatizat si decalat in raport cu imaginea incetinita (prima secventa a filmului de exemplu), monocromia si prim planurile care transforma secventele erotice in reproduceri de album de arta. Cu alte cuvinte, slo mo este un fel de a trai, prin decupaje fantas(ma)tice, o realitate altfel insignifianta.
De hiperstilizare tine si ambitia montajului (semnat tot de Xavier Dolan) de a imparti filmul in mici tablouri “momentane” prin tranzitii directe au noir (iarasi influenta formala asumata a lui Wong Kar-wai, mai putin nostalgia unui trecut deja ingropat). De hiperstilizare tine si soundtrack-ul care combina muzica anilor 60 (Dalida, France Gall) si 90 (House of Pain, The Knife, Indochine etc) intr-o vesela harmalaie in care violoncelul lui Bach isi pierde gravitatea.
Ar mai fi multe de spus, prefer insa sa inchei cu inca una dintre declaratiile “ingenui” facute de Xavier Dolan in legatura cu “cinema-ul placut” pe care intentioneaza sa-l cultive:
“But, I couldn’t say I’m doing this to please myself or to have a good time. I’m doing it to be loved by certain people and show love for them and please them as they please me. I don’t do this out of ambition or a strategy to gain fame… I don’t want to reduce my cinema to just some kind of liberation.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu