TIFF 2011: “Ruínas“ de Manuel Mozos

Ar fi poate mai nimerit sa incep prin a circumscrie notiunea de “ruína” asa cum este folosita ea de cineastul Manuel Mozos in lungmetrajul omonim, “Ruínas” (2009). Focus-ul “portughez” a inclus acest experiment tip jurnal fotografic in programul TIFF. Zic “portughez” pentru ca selectarea unor astfel de perle cu tenta experimentala este datorata exclusiv apetitului organizatorului, Festivalul Indie Lisboa, pentru cinema-ul alternativ portughez. Putini spectatori romani insa s-au hotarat sa-l deguste, ca dovada notele dezastruoase din barometrul de popularitate de festival, in care “Ruínas” se inscria victorios printre titlurile cu cele mai putine voturi. Sa nu uit totusi sa spun ca acest documentar atmosferico-istoric, castigator al premiului pentru cel mai bun documentar portughez in 2009, a fost deja remarcat de juriile festivalurilor precum “FidMarseille” (2009), Vienala din acelasi an 2009 sau BAFCI - Festivalul de film international de la Buenos Aires (2010).

Ler BD

“Texte” despre trecutul lusitan

“Ruínas” propune o perceptie foarte complicata asupra timpului trecut. Nu, nu este vorba de-un imprecis “a fost odata”, ci de cativa pasi in spate bine ancorati cronologic in memoria colectiva portugheza, destul de greu de urmarit dealtfel de catre un spectator strain. Unii spun ca aceasta nostalgie a lucrurilor si spatiilor “vechi” se datoreaza in parte varstei mature si activitatii de arhivist la cinemateca portugheza a cineastului. Manuel Mozos insusi vorbeste despre intentia initiala de a face “un portret poetic” al Portugaliei folosind spatii si locuri abandonate sau pe cale de disparitie si de a le asocia texte de factura poetica. Montajul a transformat proiectul in “ceva asemanator sapaturilor arheologice, investigatiei criminologice si intrucatva, constructiei unui puzzle”.

Albergaria de Montachique

Tehnic vorbind unitatea “textuala” de baza este fotograma, cam ca in maniera lui Chris Marker in “La jetée”, iar ucenicul vrajitor este montajul, semnat aici de Telmo Churro (Aquele Querido Mês de Agosto/Our Beloved Month of August”). Acesta aduna laolalta  monumente, texte, locuinte in ruina, spatii publice abandonate sau transformate in muzee, peisaje industriale delasate, decazute, aproape uitate, corupte de trecerea timpului, ori pe cale sa fie distruse, anulate, transformate. Toate acestea sunt adunate sub umbrela protectoare a filmului intr-un continuum fotografic care are el insusi un aspect putin demodat de vitrina de curiozitati.

“Ruínas” nu-si doreste sa “depuna marturie” cu subtitluri care sa consemneze topos-ul ca atare, nici sa propuna liste cu obiective turistice decadente, astfel incat spectatorul este obligat sa plonjeze in acest spatiu necunoscut, ambiguu, aflat in continua schimbare. Iata dealtfel o optiune care ingreuneaza mult decodarea subtextului istorico-politic al peliculei; doar la revederea filmului am putut de exemplu detecta, intr-una dintre secventele filmate la fosta manastire Santa Clara din Villa do Conde, spatiu transformat ulterior in sanatoriu si ulterior abandonat, o pagina de ziar cu fotografia lui Salazar inramata pe-un perete surprinsa de catre camera in penumbra, alaturi de machete ale edificiului.

Salazar

Geografie poetica si povesti cu fantome

“Ideea nu se limita la ruine, la lucrurile decrepite. Am sfarsit prin a ma concentra pe edificii si structuri arhitecturale, dar ideea trebuia sa includa si lucruri abandonate, profesiuni si alte lucruri iesite din circulatie” spunea intr-un interviu Manuel Mozos care este dealtfel si autorul “scenariului“ acestui film. De aceea “Ruínas” suprapune peste geografia locurilor mai mult sau mai putin lasate in parasire (de la hoteluri la marginea drumului la stabilimente balneare, de la simple locuinte de bairro la situri miniere de suprafata) o topografie textuala alcatuita din fragmentele cele mai neasteptate (fapte diverse, poeme, meniuri de restaurant sau de banchet, o intreaba tipologie epistolara de cereri, felicitari, prozaisme, politeturi, liste de protocoale medicale si de servicii sociale) care se intinde cu usurinta intre secolele XVII si XX. Care sa fie legatura dintre imagine si text si cum se creeaza ea? Ce uneste aceste exemple mai mult sau mai putin cunoscute ale trecutului social si/sau imaginar, care au toate in comun lipsa oricarui punct de reper viu la orizont? Ce diferentiaza ruinele enumerate in succesiuni de planuri fixe de natura moarta? Ce este dealtfel o natura moarta? Ce statut capata aceste spatii sociale si aceste texte care nu mai spun nimic nimanui astazi in conditiile in care filmul nu le propune ca borne documentare de aducere aminte?

Avenida dos Milionarios

“Ruínas” se deschide cu episodul cvasi jurnalistic al imploziei (din 2005) celor doua imobile gemene (Torres da Torralta) din Troia, eveniment pe care pelicula il inregistreaza de departe, sunetul insa reda zgomotul indistinct al spectatorilor ocazionali.

Filmul “sare” apoi pe nesimtite la o alta locatie, un cimitir din Porto, pentru un alt fapt divers de altadata, consemnat in 1877 de un anume A.J.Duarte Junior (“Henriqueta ou uma Heroina do Seculo XIX”). Vocea din off rezuma trista viata a Henriquetei Emilia da Conceicao e Sousa care a deshumat cadavrul amantei si l-decapitat pentru a-i putea pastra craniul ca pe o relicva; in tot acest timp, camera inregistreaza frenetica activitate din cimitir. 

Bairro

Fara sa anunte, camera se plaseaza in Bairro de Alvito (langa Lisabona) cu strazile sale in panta si pustii luate in planuri de carte postala. Camera opereaza aici in pasi mici, apropriindu-se succesiv de imobilele a caror arhitectura functionala este condamnata de gustul public de azi. In apropiere, restaurantul panoramic de la Monsanto cu geometria lui seaca (sa fie anii 60?) este scotocit de camera lui Luis Miguel Correia care ii inventeaza dealtfel misterioase profunzimi. In off se recita un meniu complet cu antreuri, deserturi si retete culinare dintre cele mai diverse, iar zgomote de tacamuri si voci indistincte sunt “lipite” de frumoasele mozaicuri  din salile de mese.

Monsanto

Explorarea unei ciudate cavitati din inima unui cartier lisboet rimeaza cu o elegie a lui Teixeira de Pascoaes, iar “cartile postale” cu teatrul de varietati din parcul Mayer sunt condimentate cu portretul lui Luiz A. Gonsalves de Freitas, scriitor amator de piese de teatru. Imageria maritima vine sa se lipeasca cu fotograme culese in Porto de Barcas: vase abandonate, puncte de acostare ruginite, panouri, insigne, pancarde, nume de strazi si complexe balneare in ruina. 

Barci

False splendide azulejos ici si colo, un cer prafos, stradele inguste si iarasi, nici tipenie de om ori animal. Pe fundal sunt recitate scrisori prin care se cer hotelierului necunoscut detalii privitoare la organizarea unui sejur sau se solicita politicos unui cunoscut imprumuturi in bani. Cand camera viziteaza un pescador abandonat, pe fundal, un dialog intre tata si fiu aminteste despre calatorii in Terra Nova. Pe culoarele pustii luminile se sting si se aprind in maniera in care fictiunea cinematografica sugereaza de obicei aparitia maligna a fantomelor.

Azulejos

“Ruínas” este plin de astfel de personaje anonime, de voci care nu inceteaza sa sopteasca prezentului. Ilhavo de exemplu se insoteste cu lectura jurnalistica a unui atentat cu bomba insotit de o teapana declaratie a politiei locale. Lectura unui tratat de igiena (Mandamentos da Saude) nu se poate face decat in fosta manastire Santa Clara din Villa do Conde, iar Barca d’Alva inseamna pentru geografia poetica nu podul peste Douro vizitat de turisti, ci gara parasita. Vizitarea centralei de la Douro si a spatiului alocat personalului ocazioneaza lungi enumerari cu liste de servicii si facilitati pentru angajatii HED. Pe fundal, muzica capata accente sumbre si pentru o secunda spatiul cel mai neutru cu putinta (o turbina, un set de conducte si tunele) se improvizeaza intr-un spatiu SF.

Barca d'Alva

Cele mai frumoase fragmente sunt dedicate minelor de la Sao Domingos (Mertola) si sanatoriilor Albergaria de Montachique si Penhas da Saude. In off sunt recitate fise medicale ale ftizicilor internati in aceste stabilimente, scrisori cu urari de sarbatori fericite. Camera exploreaza indelung aceste spatii, vaneaza detalii si cauta cu incapatanare plasticitatea cadrelor. Imaginea nu-si bate capul cu artificialitatea evidenta a anumitor cadre; se alcatuieste astfel un instrumentar complet al unui cotidian din care umanitatea pare ca s-a evaporat intr-o secunda.

Albergaria de Montachique

Intr-unul dintre ultimele fragmente, dedicat unui restaurant fantoma din Porto Alto, resturile  umane si animale si peisajul dezolant si prafuit sunt contrazise din off de-o lunga poezie care glorifica pofta de viata, pofta de mancare, pofta de cantec si dans. Ultimele momente ale filmului completeaza referintele legate de activitatea societatii secrete a acestor Makavenkos de care este legat omul politic Francisco de Almeida Grandella, cel care intre altele a dispus construirea stabilimentului Albergaria. Cartea sa, citata aici fugitiv “Memórias e Receitas Culinárias dos Makavenkos” este cea mai nimerita concluzie a acestui film: amintirea (colectiva) nu este niciodata strict documentara sau monumentala, ci mai degraba o retea difuza si fantomatica de semne care rezista disparitiei prin faptul ca se lasa citite.

Porto Alto

Post Scriptum

Spectatorul interesat poate gasi aici cea mai interesanta si mai neasteptata “lectura” a filmului pe care am intalnit-o scotocind internetul.