 |
| Kill me please |
Spaima m-a cuprins la proiectia TIFF pe care o rezervasem
peliculei belgiene semnate de Olias Barco cu numele inselator de “Kill me please”. Zic inselator pentru
ca sala era plina, iar multi dintre cei prezenti s-au gandit probabil ca un
astfel de titlu, inclus in sectiunea “Umbre” dealtfel, promite o doza buna de
horror. Si-o portie mare de floricele.
Spaima m-a cuprins si mai tare cand mi-am dat seama ca regizorul
se afla in sala pentru o sesiune Q&A la final.
Mare dezamagire pentru spectatorii neavizati, ”Kill me
please” face parte din seria de comedii asasine si negre tuci (aha, “C’est arrivé de chez vous”) de
care sunt asa de pasionati cineastii belgieni. Filmat in alb negru, intr-un
decor ireal care se poate recicla cu succes pentru o adaptare dupa Barba
Albastra, este genul acela de pelicula anti mainstream de la inceput la
sfarsit. De la optiunea artistica adica (un alb negru iernatic cu putine nuante
de gri), la scenariu (comedie de limbaj cu caractere ingrosate in dimensiunea
lor comica), casting (specialistii comicului de toate soiurile, aka Benoît
Poelvoorde si Bouli Lanners, joaca alaturi de actorul transexual Zazie de Paris
si de o prezentatoare de Canal+) pana la mesajul cvasi social (omul este tare
rau chiar si in cele mai bune intentii ale sale, iar moartea vine cand vrea ea,
nu cand o chemi).
S-a vorbit despre apropouri critic-politice pentru ca filmul
porneste de la costurile imense pe care le-ar implica moartea voluntara prin
eutanasie, cel putin asta ar fi descoperit coscenaristul Stéphane Malandrin in
faza de documentare. Afirmatie dealtfel strecurata intr-unul dintre
monologurile unuia dintre personajele cele mai tenace (personaj principal nu
prea exista data fiind harmalaia care se perinda in prim plan), anume doctorul
Kruger. Acesta este prezentat la inceput ca fiind un fel de vampir energetic (si
financiar?) al pacientilor sai care vin din toata lumea pentru a avea parte de
un sfarsit ales in imensa sa clinica inecata intr-o padure intunecata (sa fie
Elvetia? Poate Belgia intr-un viitor indepartat?) Aparentele inseala, doctorul
este pana la urma persoana cea mai fidela afirmatiilor sale (dreptul la o
moarte demna etc etc) si cea mai consistenta din punct de vedere psihologic, in
timp ce intregul set de loseri inregistrati ca pacienti se dovedeste ingrozitor
de imatur si superficial in joaca de-a ultimele dorinte. Mai mult, localnicii
din zona nu vad deloc cu ochi buni profilul clinicii si din aceasta ostilitate
declarata si inexplicabil de agresiva se naste un fel de razboi de exterminare
a strainilor de la clinica.
 |
| © Olivier Donnet, Kill me please |
Se naste de aici un conflict tragi-comic gratie caruia
decesele se tin lant in aceeasi harmalaie dezlanata. E prea multa lume si prea
putin spatiu (doar 95 de minute) pentru aceasta farsa macabra in care moartea
este iepurele din palarie care scoate la iveala tot atatea ratari si deceptii.
Il avem pe actorul comic deprimat si mitoman, pe Monsieur Breiman omul de
afaceri canadian prea vorace pentru tumoarea la creier pe care o acuza, pe
Madame Rachel, cantareata de cabaret mai degraba cazuta in uitare decat
bolnava. Monsieur Vidal, jucator inrait de poker ajuns la faliment face o
figura aparte cu senzualitatea lui decalata, completat fiind de monstruosul
Jean-Marc, doua dintre schitele de personaj cele mai reusite dupa opinia mea. Satelitii
precum micul Rambo suicidar, rapperul decolorat si tanara atinsa de o ciudata
maladie degenerativa vin sa coloreze sporadic atmosfera.
 |
| © Olivier Donnet, Kill me please |
In ceea ce priveste stilul general al peliculei, s-a vorbit
de tente expresioniste in tratarea interioarelor in alb-negru si in cateva
secvente de exterior, pacat insa ca registrul comic tine aproape exclusiv de
limbaj. La care se adauga viteza de mitraliera a duelurilor verbale care lasa
spectatorului un fel de vertij. Este cam ca atunci cand asculti mai multe
bancuri unul dupa altul si atata te dor obrajii de atata ras, incat nici nu mai
urmaresti poantele care te bombardeaza. Psihologiile sunt bajbaite, desenate in
tuse groase, iar efectele “de speriat”, vai, neconvingatoare. Scenariul isi
face o placere din a aduna laolalta intamplari cu ciudati intru amuzamentul
publicului, fara insa a se ingrijora ca intre acestea nu exista punti de
legatura.
S-o spun pe cea dreapta, “Kill me please” nu prea stie ce
doreste sa fie. Cronicarul
remarca pe buna dreptate indecizia camerei care nu se hotaraste daca sa se faca
transparenta in inregistrarea momentelor dramatice (exterminarea pacientilor de
catre un grup de comando dement venit din sat) sau sa se impuna ca prezenta
subiectiva. Rezultatul seamana cu o sinucidere in stil low budget, cumva spectaculoasa si, in ciuda agitatiei si a
verbozitatii, ciudat de lipsita de nerv in final. Asta pentru ca e si moartea,
nu-i asa, o chestiune de ritm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu