Ecouri de TIFF – “Kochegar/ A Stoker” de Alexei Balabanov

Russian Film

Iata inca o poveste incadrata de catre organizatorii TIFF in categoria “Fara limita” pe care mi-am dorit sa o vad. Am facut cunostinta cu Alexei Balabanov tot la un TIFF, cu ocazia proiectiei lui “Gruz 200/Cargo 200”. Vazut, placut. Imi lipsesc inca detururile conexe prin ‘Reka/The River” (2002), “Schastlivye dni /Happy Days”, “Morfiy/ Morphia” (2008) si “Pro urodov i lyudi/Of Freaks and Men” (1998), adica strictul necesar care sa-mi permita sa scriu cu usurinta despre unul dintre cineastii rusi cei mai sofisticati la ora actuala. N-aveam deci cum sa trec pe langa “Kochegar/A Stoker” (2010). N-am fost dezamagita de eleganta cu care cineastul alege si de data aceasta o prisma mai filosofica prin care fixeaza acelasi gen de poveste care-l pasioneaza in general: disperarea si barbaria erei post-sovietice, marasmul in care se pierde oricum societatea postindustriala. “Kochegar” mi-a intarit o certitudine personala, in mintea mea Balabanov si nu Sokurov sta inchis in turnul de fildes cu tot atatea ferestre prismatice cate filme a regizat; astfel, desi gravitand in jurul aceluiasi tip de subiecte, filmele sale reusesc intotdeauna sa fie surprinzatoare, inteligente si crude.

Pentru “Kochegar” a avut Balabanov mai multi asi in maneca: concentrarea (filmul dureaza numai 80 de minute), un soundtrack varatic aflat in contratimp cu suportul narativ, o poveste care se poate citi simultan in mai multe chei, o imagine onctuoasa, in tuse groase, ca o natura moarta.

In ceea ce priveste subiectul, iata: la cateva decenii dupa atmosfera din “Gruz 200”, intr-o locatie nenumita (sa fie Skt Petersburg?) despre care stim mai ales ca poseda un crematoriu fantastic de eficace, traiesc doi veterani de razboi, fiecare avand cate o fiica. Maiorul, erou multidecorat al republicii sovietice pe frontul din Afganistan s-a convertit la activitatea cvasipermanenta de fochist. Maiorul este yakut, obsedat de povestea pe care o scrie de ani buni despre un bandit rus si un yakut prea ospitalier. Parasit de nevasta, el locuieste literalmente la gura sobei gigantice pe care trebuie s-o intretina in stare functionala zi si noapte.

Asta pentru ca activitatea celuilalt veteran, Sergentul, produce prin actiuni de tip gangsteresc o multime de cadavre care trebuiesc evacuate rapid. Intre Sasha, fiica Maiorului si Masha, fiica Sergentului exista o relatie profesionala (magazinul de blanuri yakute) si una sentimentala (fara sa stie, ele impart acelasi amant, pe muticul “Bizon”).

Este stiut ca Balabanov nu-si lasa personajele sa traiasca prea mult. Pasionanta mi-a parut a fi anticamera mortii, cu coloneii sai reciclati in mafioti, fetitele cuminti cu fundite in par care asculta fara sa clipeasca povesti cu orori, cu executiile comandate si executate cu sange rece si tradarile cu ghiotura.

Scriabin c’est moi

Aici autoarea pomeneste despre neasteptata decizie a lui Balabanov de a-l folosi in rolul maiorului pe Mihail Scriabin, actor de teatru aflat la a treia colaborare cu cineastul dupa “Reka/The River” (2002 si “Gruz 200/Cargo 200”. Alegerea se datoreaza  in mare parte faciesului lui Scriabin care se muleaza bine pe profilul personajului: un inocent care stie desi nu vrea sa stie ce ascund pachetele acelea invelite in paturi care sunt aruncate in furnal.

Aici am gasit explicatii mult mai interesante despre dimensiunea alegorica a distributiei in care Andrei Sergheevici, gangsterul-om de afaceri care comanditeaza moartea unui rival fara sa clipeasca este jucat de catre directorul pe atunci al studio-ului Lenfilm. Iata o alegere care poate spune multe despre aspectul vag autobiografic al filmului (disputa lui Balabanov cu vechea garda a cinema-ului rus, cu televiziunea, cu mimetismele tiparelor occidentale de entertainment).

Exigentele lui Balabanov sunt cum nu se poate mai contrariante: pe de o parte  hiperrealismul (veteranii se cer a fi interpretati de veterani, barmanul de un barman, dealerul de la masa de joc de un dealer adevarat), pe de alta parte, proiectia alegorica (autorul insusi pare a se telescopa pe sine in profilul psihologic al unui yakut sinucigas si cam intr-o ureche). E mai mult decat mizantropie, conclude autoarea acestui articol, este privirea rusofoba a unui fost nationalist care acum insa prefera sa se recunoasca intr-un strain.

Nabadai gangsteresti post-sovietice si eroul national rus

Maiorul se situeaza cumva in opozitie cu unul dintre tipurile balabanoviene cele mai des intalnite: fata de luna plina si expresivitate redusa, mutim voluntar din lene sau lipsa de idei, statura masiva desi neasteptat de supla in actiune. ”Kochegar” aduna astfel de siluete, le imbraca in negru si le transforma garzi de corp ale unor personaje dubioase care uneori intra pe teritoriul maiorului si se retrag intr-un soi de tripou improvizat. Sunt “oamenii rai” despre care batranul Scriabin le povesteste in trecere fetelor si pe care le prezinta ca pe niste emanatii ale banditului rus din povestea sa. ”Kailakh” pare a fi o istorie fondatoare, transgresiune de la care se trag relele prezentului precum lacomia sau tradarea.

Kinokultura

Printre oamenii rai,  jovialitatea rece a Sergentului face figura aparte. Camera il surprinde de cele mai multe ori in postura pasiva (sta langa foc, mananca, cedeaza neconditionat capriciilor Mashei, comanditeaza uciderea unui om). Complementul sau activ este Bizon, cu reactiile sale de golem care reactioneaza exclusiv la consemnele patronului si lipsa de permeabilitate la vorbaria femeilor sau a lui Scriabin.

Kinokultura

Galeria mafiota din “Kochegar” este totusi mult mai putin vizibila in activitatile sale, decat in “Brat” sa zicem. Pe alocuri filmul prefera sa imbratiseze punctul de vedere perturbat al Maiorului astfel incat ambianta generala are un aer usor decalat si visator. Se pune accentul pe glorii trecute, pe uniforme cu multiple decoratii (ciudata scena in care tatal Verei se prezinta in persoana in crematoriu imbracat in uniforma pentru a-l cunoaste personal pe Maiorul despre care fetita i-a vorbit), se moare in uniforma, notiunea de onoare este ii este asociata acesteia (de notat, “baietii rai” nu poarta uniforma).

Iata notate in fuga lucrurile care m-au facut sa ma gandesc la “Kochegar” ca fiind o orchestrare ironica a mitologiei eroului national rus, bataios, activ, soldat daca se poate.

Tot aici ar intra si felul in care rusoaica Masha “regandeste” economia proprietatii comune (magazinul de blanuri adica) atunci cand incearca sa se autoconvinga ca partenera ei, Sasha, nu este deloc competitiva si ca atare trebuie eliminata. Balabanov are grija sa descrie toanele tinerei femei in felul acela sangeros si sumbru cu care si-a obisnuit el spectatorul.

O gheena moderna

“Ceea ce ma intereseaza cel mai mult - spunea cineastul intr-unul dintre numeroasele interviuri - este sa creez o lume  in intregime artificiala care sa aiba o textura perfect reala“.

Iata o descriere pertinenta a ceea ce poate fi la nivel metaforic crematoriul. Nu putini au fost criticii care au remarcat faptul ca nu exista interior in “Kochegar” in care sa nu fie o soba si un foc aprins, atatat, intretinut constant cu lemne sau cadavre (iata dimensiunea artificiala a realitatii lui Balabanov).

Kinokultura

Crematoriul urban are ceva din majestatea Gheenei, cu aspectul lui vintage bulgakovian (numai uitati-va la usitele sobelor, la aspectul uzat al tevariei, la textura lucioasa a gramezilor de carbuni) si utilitatea lui misterioasa (Maiorul vorbeste despre slujba sa de fochist ca despre o misiune, iar arderea mortilor “cei rai” seamana cu un fel de asanare sau purificare publica). Iar replicile sale casnice, omniprezentele sobe si mici seminee sunt filmate cu aceeasi delicata atentie pentru omologii; ma gandesc numai la cele cateva scurte secvente in care Sergentul este surprins langa soba-semineu putin cam prea kitsch in timp ce soba Sashei se face cochet de discreta.

Kinokultura

Alte obiecte la fel de decalate se fac remarcate ici si colo in peisaj, vesmintele de exemplu (in afara de uniforme) sunt fie exagerat de opulente (blana pe care o poarta Sasha vizitandu-si ultima oara tatal), fie parca scoase de la naftalina anilor 80.

Aici spectatorul poate gasi o analiza a notiunii de “clasa de dedesubt” in cateva dintre filmele cineastului, lucru care imi pare ca se aplica, in parte cel putin, si universului din “Kochegar” (spectatorul poate ca a perceput insistenta cu care Balabanov isi aduna eroii in subsolul crematoriului)

Ce-i cu muzica asta?

Informatia cea mai cuprinzatoare despre cel mai perturbant element al filmului am gasit-o tot in articolul deja citat de pe Kinokultura: muzica. La iesirea din sala, imediat dupa proiectie, am tras cu urechea la cateva comentarii lasate de ceilalti spectatori, prima reactie fiind “ce-o fi, doamne cu muzica asta asa de …” decalata, am completat eu in gand. Sunt citate aici creatii ale unor grupuri fusion (DiDuLia) sau punk-rock (Agata Kristi, Chernyi Lukich) care intra in alcatuirea unei benzi sonore extrem de active in combinatie cu imaginea (aici un set foarte pertinent de informatii despre soundtrack-ul din “Gruz 200”de exemplu). Ideea registrului aural multidimensional pe care-l dobandeste muzica in filmele lui Balabanov se cere cercetata cu atentie. Ceea ce m-a frapat la o prima vedere si auzire a lui “Kochegar” a fost contrarietatea dintre ambianta muzicala aproape omniprezenta si caracteristicile personajului (nu mi-l imaginez pe Maior autodefinindu-se pe acorduri de punk-rock de exemplu) care ofera eroilor balabanovieni o doza zdravana de irealitate.

Kinokultura

Mai putin virulent si sinistru decat “Gruz 200”, dar mai subtil, “Kochegar” este facut din aceeasi material surprinzator care poate trece pe neasteptate de la perspectiva cea mai literala si univoca a realitatii la alegoria in multistraturi. Filmul se cere vazut de mai multe ori, soundtrack-ul trebuie ascultat cu rabdare, iar romanta sangeroasa semnata de Balabanov apreciata cum se cuvine.

Bonus pentru spectatorul interesat: un articol despre dimensiunea lynch-iana a lui Balabanov (asa sa fie?)