“Potiche” de François Ozon

Francois-ozon.com

Daca la iesirea din sala m-ar  fi intrebat cineva ce cred eu despre “Potiche”, ultimul film semnat de François Ozon, as fi dat din umeri foarte indecisa. Este greu sa te increzi in comedia aceasta careia parca mai bine i-ar sta pe scena unui teatru (“Potiche” este dealtfel adaptarea libera a unei comedii trentenare de Pierre Barillet si Jean-Pierre Grédy), este dificil sa gusti cum se cuvine kitschul asumat care ambitioneaza sa puna cap la cap comedioara de boulevard si satira sociala.

Nu-i vorba, comicul de limbaj preponderent, pe alocuri presarat cu ironii contextuale culturii franceze de la sfarsitul anilor 70, mai mult sau mai putin evidente spectatorului strain, functioneaza. Razi tu razi, numai ca ai tot timpul senzatia ca in spatele replicilor spumoase mai este ceva care-ti scapa.

Francois-ozon.com

Povestea este simpla: iat-o pe Suzanne Michonneau Pujol ajunsa cu brio la varsta maturitatii incremenita in rolurile de casnica, gradinareasa, poetesa ocazionala si mai ales de rabdatoare sotie a colericului Robert Pujol. Acesta gestioneaza cu mana de fier afacerea familiala, o fabrica de umbrele care reprezinta sursa cea mai importanta de locuri de munca din regiune. Cand sotul se retrage temporar din postul de conducere, Suzanne are ocazia nesperata de a se ocupa de intreprindere, implicandu-i in aceasta activitate si pe cei doi copii, Joëlle si Laurent. “Gestiunea feminina” aplaneaza conflictele de munca si totul merge bine pana cand Robert se intoarce hotarat sa-si reia postul. Conflictul dintre sot si sotie pe fondul emanciparii femeii si a eliberarii sale prin munca da nastere la tensiuni familiale. Intrigantul Robert sfarseste prin a castiga, numai ca Suzanne continua ceea ce a inceput, adica depasirea stadiului de bibelou cu rol exclusiv decorativ (“potiche”) lansandu-se in politica. Sfarsit.

Comedia pertinenta

In notele de productie ale filmului, se strecoara ideea ca punctul de plecare al acestui film ar fi dorinta cineastului de-a pune pe picioare un film politic in maniera “The Queen” al lui Stephen Frears. Se trece adica gravitatea subiectului prin mai multe filtre: actiunea se petrece in anii 70 intr-un orasel de provincie, discursul mai degraba social decat politic in ton cu epoca este destul de pertinent si astazi. In vizor se plaseaza mai multe subiecte care bruiaza pistele recunoasterii (duelul electoral dintre Nicolas Sarkozy si Ségolène Royal din 2007 adaptat la exigentele conservatoare ale anilor 70, adaptarile survenite in discursul social privind conditia femeii si reactia sindicala la conservatorismul din ce in ce mai agresiv al patronatului de azi etc) Si uite-asa se obtine distantarea necesara care sa permita publicului sa accepte “Potiche” ca exercitiu de stil neesential ca orice divertisment la urma urmei.

Francois-ozon.com

Dinspre comedia de bulevard vin cateva tipologii importante (tropul pacalitorului pacalit  care intoarce pe dos aparentele relatiei dintre sotul infidel si sotia prea supusa, secretara intriganta si ambivalenta). Gustul lui Ozon pentru un anumit tip de kitsch da ideii de a  folosi vodevilul pentru a aborda “rolul si locul femeii in societate” are un aer cam indoielnic. La fel este si reconstituirea maniaca a fundalului, adica genul de comedie lejera a anilor 70 (genericul de exemplu, amestecul de comedie de tip farsa cu fragmente cantate) care mizeaza pe o atmosfera foarte artificiala (culorile acidulate si stridente in prima secventa in care Suzanne isi face gimnastica de dimineata in parc si vorbeste cu animalele dragute m-au facut sa ma intreb daca nu cumva filmarile s-au derulat in studio). Nu exista subiect mai indicat pentru acest tip de comic decat infruntarea sexelor  si a varstelor in conflicte de interese adesea derizorii.

Francois-ozon.com

Ozon-iana este voioasa subminare a paternitatii, de gasit in orice film al cineastului, care aici se acopera de ridicol (tatal sau mai degraba genitorul este aici genul fanfaron, brutal si manipulator). De remarcat, relatia tata-fiu se afla prea putin in vizorul comic, tema filiatiei functioneaza ca resort comic clasic dar pe alocuri se completeaza neasteptat cu tematica mult mai discreta a incestului. Notele de productie mentioneaza pe scurt originea molieresca a suspensului ridicat de relatia inocenta dintre un el si o ea care nu stiu ca sunt rude foarte apropiate, pericol rezolvat de obicei printr-un deus ex machina care pune lucrurile in ordine. In acest caz, mana destinului este insusi Ozon care alege sa deplaseze legatura dintre Laurent si invizibila Floriane, presupusa sora vitrega, pe o relatie intre doi barbati cu intrebarea de subtext: “oare mai este vorba de incest atunci cand nu exista riscul aparitiei unui copil?”

Secolul 21 revival

Tot francofonul a remarcat aluziile mai mult decat transparente pe care le lasa sa scape scenariul, “casse-toi pauvre con” este sloganul cu care este huiduit Robert Pujol de catre  angajati, el care crede cu tarie ca ”travailler plus pour gagner plus” este reteta manageriala ideala. Sechestarea sa de catre angajati intr-un episod demn de afacerea Continental, ori planurile de delocalizare in Tunisia propuse de vipera de Joëlle sunt tot semne ale prezentului strecurate ici colo in temporalitatea filmului, jaloane care functioneaza ca niste running jokes. La fel vizitele de “lucru” ale catindatilor la alegerile pentru deputatie ori tipul de discurs adecvat strangerii de voturi si socializarii cu electoratul care a ramas neschimbat. Nu stiu daca apropierea dintre Suzanne si Ségolene Royal este atat de evidenta pe cat a dorit-o realizatorul, cel putin spectatorului din afara spatiului francofon.

Mai interesant mi s-a parut sfarsitul, adica locul in care scenariul se distanteaza de piesa de teatru originala in care Suzanne revine in forta la sefia fabricii de umbrele si ii lasa cu buzele umflate si pe sot si pe fostul amant. Filmul propune o alternativa mai nelinistitoare unde vodevilul isi ia la revedere de la politica; o vedem pe Suzanne castigand alegerile prin forta lucrativa a “gestiunii feminine” (si ea si Bobin au aceeasi gestica in campania electorala, e de inteles ca Suzanne se foloseste de carisma elementului neprevazut). In seara anuntarii rezultatelor ea tine fidelilor sai votanti un mic discurs care se incheie apoteotic cu o declaratie nelinistitoare a Suzannei (je veux être votre mère à tous) si un cantecel (“C’est beau la vie” de Jean Ferrat dateaza din anii 60). Cronicarul remarca aceasta nelinistitoare ipoteza a supermatriarhatului ca posibila deriva a puterii la genul feminin si-l compara aici pe Ozon cu Marco Ferreri, un alt cineast care face anticipatie sociala in contul timpului prezent (“realitatea depasita” spune cronicarul)  prin intermediul stranietatii delirante.

Francois-ozon.com

O alta miscare ciudata a regizorului se lasa vazuta in cele doua flashback-uri legate de scurta intalnire si aventura pe care tanara Suzanne o are cu tanarul Bobin. Pe aceeasi lungime de unda sta si celalat flashback al aventurii pe care Suzanne o are cu notarul Balestra. Iata doua secvente foarte studiate,  din categoria “false amintiri” expletive cu rol mai degraba decorativ. Actorii care ii interpreteaza pe Suzanne, Bobin si Balestra nu dezvolta nicio asemanare cu modelele de varsta mijlocie. Tinutele sunt foarte studiate, miscarile sunt aproape dansate, scurtele secvente sunt insotite de explicatii din off. La polul opus se situeaza un al treilea flashback, o Suzanne si un Robert foarte tineri la malul marii, redusi la statutul de siluete languroase fara chip filmate à contrejour pe o ultra decorativa lumina de apus de soare, imbratisate in acelasi tip de poza foarte studiata.

Cele trei “intoarceri in trecut” intriga pentru ca nu fac parte din imaginarul seventies, nu sunt relevante pentru dezvoltarea actiunii, ci tin mai degraba de apetitul de decorator al cineastului.

Tot de modernitate tine si secventa suprarealista a monologului pe care Nadège il debiteaza pe neasteptate  in momentul in care Robert Pujol se reintoarce din croaziera si incearca sa recastige terenul pierdut pe toate planurile. Notele de productie crediteaza  monologul “Tu seras secrétaire, ma fille” ca fiind o referinta la poemul lui Kipling, iar includerea sa in corpusul filmului se datoreaza probabil incercarii scenariului de a da mai multa consistenta tematicii emanciparii femeii.

Un film cu si despre filme

Sa vorbesti despre prezent facand un pas de 40 de ani in spate nu este expresia nostalgiei unei alte epoci (in 1977, François Ozon avea 10 ani), ci mai degraba o modalitate de a recenza un anumit gust pentru cinema-ul unei epoci deja trecute. Nu este prima oara cand Ozon isi presara filmul cu ghicitori cinematografice si nici prima oara cand acestea nu se prezinta sub forma “ghici ciuperca ce-i”.

Eu una nu am vazut de exemplu in prima secventa (monologul rimat pe care Suzanne il adreseaza veveritei) o aluzie la “Peau d’Âne”, cronicarul a fost mai perspicace. Tot aici  se vorbeste pe foarte scurt despre camionul albastru din “Les Demoiselles de Rochefort” in care  urca cu mult timp in urma Delphine alias eterna Catherine Deneuve. Intr-adevar, umbra lui Jacques Demy este aici foarte consistenta, ansamblurile decorative in tonuri acidulate din atelierul “de creatie” al fabricii de umbrele nu sunt foarte departe de “Les parapluies de Cherbourg” in care Catherine Deneuve canta si dansa, lucru pe care continua sa-l faca in calitate de Suzanne.

Si melodrama contine ghicitorile ei, cea mai evidenta fiind implicarea cuplului Catherine Deneuve si Gérard Depardieu intr-o relatie care aminteste cumva de acel “Dernier métro” de François Truffaut. Referintele melodramatice pot merge mai departe, dupa cum spune cronicarul, conservatismul noii generatii in raport cu schimbarea operata in atitudinea Suzannei se regaseste filmul lui Douglas Sirk “All that Heaven Allows”.

Putem continua sa cautam referinte in cinematografia lui François Ozon, cronicarii s-au gandit in special la pelicule similare in intentii (adaptari ale unor piese de teatru mai mult sau mai putin bune) si realizare (abordari in huis clos ale relatiilor interfamiliale in care femininatea si femeia se declina in tot atatea variante) precum “8 Femmes” si “Gouttes d’eau sur pierres brûlantes” la care eu as adauga cu draga inima si “Swimming Pool”.