sâmbătă, 16 iunie 2012

Ecouri de TIFF - de la Hitoshi Matsumoto citire

Intre Takeshi Kitano si Hitoshi Matsumoto exista si nu exista similitudini. In primul rand, amandoi pornesc de la conditia de comici populari si vedete teve (in calitate de “Beat Takeshi”, respectiv de membru al duo-ului comic “Downtown”) pentru a se lansa in lumea filmului ca actori si regizori. Umorul lor are cate ceva in comun, amandoi afisand aceeasi fata impasibila in lupta cu absurdul existentei. Care lupta este evident pierduta, tantalaul si gogomanul incasand cu stoicism dispretul celorlalti sau sicanele destinului.

 Burlescul este deseori kitsch in ambele cazuri, cu mentiunea ca persona lui Matsumoto pare a fi mai putin narcisica decat in cazul lui Kitano. In plus, Matsumoto este mai putin aplecat spre inventarierea continutului absurdistanului inconjurator, mai degraba inclinat fiind spre generalizari simbolice in care nivelul metaforic al faptelor sa lasa citit ca atare. Abunda referintele culturale de tot felul, aluziile la subgenuri cinematografice, comics, scurte secvente animate iar stilul casei pare a se remarca printr-o serioasa doza de melodrama servita in final, martori stau cele trei pelicule semnate pana in prezent de Hitoshi Matsumoto.

Mubi


Paralelismele superficiale pot merge mai departe: Kitano este fascinat de yakuza, erou brutal al vremurilor noastre, Matsumoto aduce in scena mitologice confruntari intre kaijin si cei cativa kaiju notabili (“Dai Nipponjin”). Lipsa de masura caracterizeaza ambele parti. Cand este vorba de istorie, Kitano fabrica un “Zatôichi” ireal, cu reflexe serpesti si parul decolorat ca punkistii de mahala. Matsumoto nu se lasa mai prejos, al sau Kanjuro Nomi (“Saya-zamurai”) poarta ochelari de vedere si dispune de-un ansamblu inepuizabil de device-uri cu care-si construieste gagurile. Intre ”Takeshis’” si “Symbol” se pot descoperi si explora destule paralele. Gusturile ma fac sa intru cu mai multa usurinta in universul lui Matsumoto Hitoshi, ajutata fiind de sansa nesperata de a trebui sa traduc dialogurile celor trei filme din programul special 3X3 dedicat de TIFF anul acesta cineastului japonez.


“Saya zamurai/ Scabbard samurai” (2010) - Cronica unei morti anuntate

Film de costume plasat intr-un illo tempore feudal (miroase a Edo dar nu e), “Saya zamurai/Scabbard  Samurai” este povestea unui sfarsit: Kanjuro Nomi isi asuma conditia de samurai dezonorat si reuseste sa-si impuna moartea ca pe o victorie in extremis asupra melancoliei, dezonoarei, mizeriei de orice fel.

Cronicarul vede in aceasta pelicula o lupta cu iz psihanalitic intre supraeul intruchipat de copila certareata si bosumflata si id-ul mizerabilului sau tata care fuge, se ascunde, sa lasa agresat si ridiculizat fara sa schiteze cel mai mic gest de aparare. Eul apare abia in final, imbracat in alb, majestuos si lipsit de orice teama. Iata o interpretare de luat in seama.

Twitchfilm


Cronicarul se margineste sa paseze intregul prin ochiurile fine ale uniunii bizare dintre “o poveste zen si un film cu Stan si Bran”.
In periplul sau personal, Kanjuro Nomi intalneste cel mai incongru trio itinerant de vanatori de prime: cantareata la shamisen Oryu, frumusete glaciala si brutala asociata cu flamboaiantul Pakyun, pistolarul efeminat si cu Gorigori, chiropracticianul ucigas.



Cei trei esueaza in prinderea si uciderea lui Nomi, dar nu pierd ocazia de a deveni ulterior un fel de condensat al gustului publicului care asista la cel putin jumatate din reprezentatiile lui Nomi.

Acesta, prins fiind de catre daimyo-ul local, este condamnat la seppuku daca, in 30 de incercari nu reuseste sa-l faca pe fiul stapanului sa zambeasca. Melancolicul Nomi are un corespondent in tanarul print, coincidenta face ca ambele personaje sa fi fost devitalizate de moartea unei persoane (mult prea) dragi. Nomi mai dispune de sprijinul celor doi gardieni insarcinati sa-l pazeasca si care, de-a lungul zilelor se transforma in adevarati scenografi, intreprinzatori manageri ai show-ului pe care samuraiul fara sabie il ofera zilnic printului. Deasupra tuturor sta drobul de sare al sinuciderii rituale.




Scenariul si montajul implestec cu abilitate aceasta incercare de 30 de zile, majoritatea poantelor improvizate de Nomi nu starnesc rasul. Montajul este maestrul de ceremonii prin care sunt amestecate fragmente de reprezentatii, repetitii, discutii intre cei doi gardieni cu idei, brainstorming-uri in echipa, comentarii post happening, toate ritmate de aceeasi marca a esecului, “trebuie sa-ti faci seppuku”.

Revenind la Stan si Bran, Nomi nu este deloc un cascador al rasului. Burlescul sau cultiva mai degraba stilul lui Buster Keaton in combinatie cu gagul depresiv si masochist si pe care spectatorii il gasesc atasant pentru ca artistul ad hoc nu stie sa-si vanda marfa.

Ciudat este finalul, cantecul folk prin care calugarul budist ii recita fiicei testamentul tatalui, adevarata mostra de perceptie budista a relatiilor dintre parinti si copii.

olivierpère

La o prima vedere, singurul lucru care mi-a trecut prin minte care sa lege finalul de corpul filmului a fost asimilarea filmului “istoric” cu o parabola privitoare la lumea spectacolului, cu intermitentii sai itineranti judecati zilnic de gustul schimbator al publicului. Partea morala a povestii (demnitatea si curajul nu au nevoie de arme pentru a se manifesta/castiga, ilustrarea compasiunii ca virtute delicata si rar intalnita) a fost pentru mine cel putin neinteresanta.


“Shinboru/Symbol” (2009) sau inventia infernului

Burlescul regresiv si absurd este mult mai bine ilustrat in “Shinboru/Symbol” (2009), cel de-al doilea lungmetraj semnat de Hitoshi Matsumoto. Autorul insusi joaca rolul anonimului care se trezeste cum necum intr-o incapere complet izolata, purtand o pijama caraghioasa, lipsit de toate cele dar obtinand tot felul de obiecte prin actionarea micropenisului unui ingeras ingrustat in perete.



Cornul abundentei varsa in incapere de-a valma orice mai putin libertatea de a parasi aceeasi incapere, motiv pentru care necunoscutul isi pune toata energia in construirea unor strategii de fuga. Eforturile lui nemasurate sunt demne de lectiile de supravietuire ale scout-ilor in salbaticie.
In paralel, undeva in Mexic, un taciturn luptator de lucha libre se pregateste sa intre in ring sub numele exotic de “Escargot Man”, “eroul copiilor”, intr-o lupta pe viata si per moarte in care nimeni nu crede ca va invinge.




Este de ajungi sa te concentrezi pe parcursul necunoscutului inchis in camera ca sa-ti dai seama ca filmul intentioneaza sa spuna lucruri serioase intr-o modalitate voit hilara. Mini skechiuri reiau ca si in “Zaya-samurai” prototipuri ale gagurilor si le agrementeaza cu elemente ajutatoare (planurile de evadare ale necunosctului sunt schitate prin intermediul secventelor animate, vocea din off anuntand care vor fi pasii eliberarii). Daca te uiti bine, nimeni nu rade in acest film, lumea este fie in pragul crizei de nervi, fie frustrata, fie disperata, esuand incontinuu.


Cvecezla

Shinboru” mi-a adus amarnic aminte de “Mind Game” lungmetrajul de animatie semnat de Masaaki Yuasa si produs de Studio 4ºC. Si aici, un personaj se intalneste nas in nas cu propria moarte violenta, intalnire pe care creierul nu este in stare s-o accepte ca atare si-si propune modalitati deturnate de acceptare a sa. Calatoria fantastica in burta balenei de exemplu. “Shinboru” reia aceeasi perceptie traumatica a mortii, a trezirii in rai apoi a coborarii in inferm prin tunele geometrice, coridoare inselatoare si fundaturi labirintice. Intre cele doua miscari fortuite, personajul se joaca de-a Robinson Crusoe si propune “n” scenarii delirante de evadare. Nishi (“Mind Game”) reusea sa-si argumenteze pofta de viata in fata unui zeu proteiform, necunoscutul in pijama se lasa strivit de fesele zeului indiferent, mutic si fundamental aleator.

Festivalscope


“Shinboru” este in mare o fabula despre inventia infernului pe care numai dorinta umana de mereu altceva si curiozitatea vana o prilejuiesc. Infernul si paradisul sunt incaperi similare, numai ca in primul caz actionarea penisurilor incastrate in perete nu mai provoaca abdunenta, ci nenorociri in lumea reala. Asta fara ca autorul sa fie constient de acest lucru. Necunoscutul in pijama galbena cu buline si tunsoare castron inventeaza deci raul, ucigand prin alegerile sale cel putin un nevinovat.



Iarasi finalul este incongruu, grandios, colaj de secvente diverse, catastrofe, mici bucurii si ilustrari ale timpului care trece in lumea reala, lichid amniotic in care pluteste nefericitul sau inventator.

Aici  o cronica mult mai cuprinzatoare pentru uzul celor interesati.


“Dai Nipponjin/ Big Man Japan” (2007)- “What the fuck was that ?

Acum ceva timp, pentru a se autodefini cum se cuvine, Hitoshi Matsumoto a lansat sintagma hyoi-geinin (conditia de a fi a unui showman care, atunci isi exercita talentul, este de fapt posedat de spiritul acestuia) pentru a explica distanta dintre personalitatea sa reala si cea pe care o adopta temporar cand se afla pe scena. Pentru un hyoi geinin, pliul dintre cele doua manifestari ale personalitatii sale scindate trebuie sa fie foarte adanc, lucru care, in mod paradoxal, produce ilaritate.

Wiki

"Dai-Nipponjin/Big Man Japan" poate fi citit intre altele ca ilustrare a acestei scheme a personalitatii scindate a unui hyoi geinin si de ce nu ca un autoportret al artistului comic. Personajul principal, Masaru Daisatô este, la cei aproape 40 de ani ai sai un fel de tap ispasitor public, cu o viata familiala pe butuci, lipsit de prieteni si exploatat la sange de agenta sa de publicitate. Omul nu a avut niciodata o vacanta, nu a parasit Japonia si, data fiind ocupatia sa, cotidianul sau se petrece in asteptarea unui telefon pentru ca “poate oricand sa apara ceva de munca”. Daisatô este probabil ultimul exemplar dintr-o familie de kaijin, personalitati particulare cu capacitati extraordinare care, sub actiunea generoasa a curentului electric se transforma in giganti capabili sa infrunte tot felul de monstri care seamana haos ici si colo.



Altadata obiectul adulatiei populare care i-au permis bunicului sa traiasca pe picior mare si tatalui sa nutreasca ambitii nemasurate, kaijin-ul se afla acum intr-o fundatura. Masaru, ultimul practicant al acestei meserii aflata pe cale se disparitie, face obiectul unui pseudo documentar. Daisatô este vazut mai degraba ca o pacoste de catre cei care asista la luptele sale, acum devenite program televizat. Gigantismul sau este exploatat la maxim, corpul sau electrificat este un imens spatiu publicitar negociat de agenta sa bucata cu bucata. Se vorbeste de rating, de prime time, falsul documentarist intervieveaza localnici in ideea de a masura popularitatea show-ului care este acum “lupta” cu monstrii. "Care lupta?” veti spune si aveti dreptate: gigantul cel bun hoinareste cu un bat in mana, in slipul sau mov si cu coafura sa sfidand gravitatea, iar infruntarile fizice sunt ridicole. Daisatô evita contactul corporal, ca nu cumva sa umbreasca publicitatea pentru bomboane de pe piept, iar monstrii au decenta de a-si da duhul foarte repede. Este momentul lipsit de glorie pentru erou in care sufletele lor se desprind de corpuri si urca la cer pe o raza de lumina in acordurile unei melodii melancolice.

Rottentomatoes

Povestea are un punct de cotitura, intalnirea lui Dai Nipponjin cu un monstru cu pielea rosie care cica “nu-i de pe aici, din Japonia” si din care eroul iese batut mar. Ratingul emisiunii sale se schimba radical atunci cand Daisatô incepe sa ia bataie, lumea il prefera in forma de victima si il gaseste comic, iar agenta sa vorbeste de prime time si-si cumpara o masina de lux cu bani gheata..Aspectul hyoi geinin se adanceste cu secventa in flashback care dovedeste ca Masaru, in realitate cel mai putin belicos dintre oameni, a fost obligat de traditia familiala si de cruzimea parternala sa devina ceea ce este.



Dai Nipponjin” este un debut remarcabil, indelung gandit de Hitoshi Matsumoto. Filmul foloseste o linie narativa simpla, acelasi comic lipsit de inflorituri umoristice, aceleasi gaguri greoaie filmate de o camera rabdatoare in secvente lungi. Personajul sau abia daca zambeste de cateva ori, afisand mai ales o gravitate autista, tipic japoneza care rimeaza cu aplecarea exclusiva pe lucrul care trebuie facut cat mai bine si spre rolul care trebuie indeplinit pana la capat. Intalnirile cu monstrii sunt dupa parerea mea remarcabil realizate, autorul foloseste tot background-ul cultural al monstruosului de provenienta atomica&outer space (tokusatsu, comics-uri, mituri urbane, Rodan, Mothra, Gujira,Ultraman, verisorul sau Ultra Q etc) si efecte speciale care transforma aceste secvente in miniserii cartoonesti cu identitate proprie. Ilaritatea serioasa este intrerupta brusc de delirul final (familia Justice, transformarea monstrului cu piele rosie intr-o papusa de carpa, “rapirea” lui Dai Nipponjin si transvazarea sa in paradisul monstrilor deveniti desueti), neasteptat de radical in tonalitate si realizare. Spectatorul se foieste nervos pe scaun, ce-i cu seria asta de dubiosi cu masti de aluminiu care urla pana nu mai pot “pace” si seamana cu familia Simpson in costumul lui Mister America?




“Dai Nipponjin” este un film bizar, dar nu ilizibil. Un multiconcept in materie de constructie filmica. O satira serioasa multistratificata. O poveste despre Japonia de azi. O poveste despre lumea de azi. O mostra de comic in tonuri joase, melancolic si compasional, te simti aproape prost ca razi pana la urma de eforturile personajului de a fi un erou cum se cuvine. Aspectul asumat de film de categorie B, cu efecte speciale ieftine si voit nespectaculoase, cu un ritm greoi si un dialog inteligent (lupta lui Daisatô cu monstrul femela a fost in acelasi timp o piatra de incercare si un deliciu pentru traducator), iata tot atatea motive care l-au facut pe spectatorul de la TIFF sa exclame complet aiurit “what the fuck? ce-a vrut asta sa zica?”.

Ultima linie de dialog a filmului, mostra de eleganta si de delicatete, suna cam asa “Director? Creator? Writer? Star? Hitoshi Matumoto.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu