joi, 28 iunie 2012

Ecouri de TIFF- "Donoma" de Djinn Carrénard

Donoma” s-a aflat pe lista mea de urgente de TIFF, sigura fiind ca acest film nu va iesi niciodata in salile locale de cinema. Auzisem deja de filmarile din 2009 cu un micro-buget de mai putin de 200 de euro, aflasem ca autorul sau, Djinn Carrénard folosit in acest scop o camera Sony imprumutata si niscai microfoane wireless pentru inregistrarea sunetului. Am fost chiar atenta la reactiile criticii in timpul festivalul de la Pusan 2010, unde filmul a avut premiera mondiala si ulterior la ecourile suscitate de premiul ACID castigat de film la festivalul de la Cannes in 2010. I-am urmarit de departe selectarea la mai multe festivaluri de cinema, problemele intampinate cu distributia, rezolvate in parte cu ajutorul Commune Image Média, un fel de mama a ranitilor pentru companiile de productie independente de cinema. Mi-a placut ideea organizarii unor proiectii de tip happening, pentru care actorii au vandut bilete si-au tras de maneca curiosii sa intre la proiectii. S-a ajuns la organizarea unei proiectii in fantasticul Art Deco Grand Rex din Paris. Mi-a placut ideea organizarii unui circuit in toata Franta, actorii si filmul imbarcati intr-un autocar, mobilizarea publicului facandu-se ad-hoc cu megafoane si “lume lume”. Ideea filmului plecat in turneu este cel putin neasteptata in tara in care cinema-ul este rege.

France culture



Am ajuns, inca inainte de a vedea filmul, la concluzia ca “Donoma” este in primul rand o experienta completa: Djinn Carrénard a ocupat absolut toate posturile posibile in echipa, actorii sunt in mare parte neprofesionisti, iar cei profesionisti si-au adus aportul ca benevoli, scenariul a fost construit de toata lumea dat fiind accentul pus pe improvizatie, nimeni nu s-a stresat sa ajusteze neajunsurile tehnice cu care a plecat filmul ba dimpotriva, acestea fac parte din “eticheta” filmului.

Energetism dezlantuit

Am citit apoi o multime de comentarii ale celor care au vazut filmul: in 99% din cazuri se vorbeste despre “prospetime”, “umor”, “un stil de a filma in urgenta”, “film puternic, profund”, iar in ceea ce priveste tehnica folosita, minusurile aceasteia sunt justificate de lipsa totala de mijloace. Spectatorul simie nevoia sa vorbeasca despre "fluiditatea" acestui film, prin aceasta probabil intelegand capacitatea scenariului de a trece cu nepasare dintr-o poveste in alta, fara preambul.

Djinn Carrénard

Absolut toate comentariile consistente incep cu costul producerii acestui film, cu felul in care acesta a fost facut, cu rolul retelelor de socializare in promovarea lui prin teasere share-uite si like-uri colectate. Toata aceasta poveste care tine de marketing face parte din informatia vehiculata in si de catre public, la care se adauga evident sfarsitul fericit. Practic nu atat facerea “Donomei” impresioneaza, cat succesul facerii sale. Ne aflam in plin storytelling despre “do it yourself”, “cei incapatanati si perseverenti reusesc”, “talentul nu se invata”, “efortul este intotdeauna recompensat”.

“Donoma” nu este singurul film de acest gen (cinéma vérité inainte de toate, “filmul de trupa” cu personaje multe si hiperactive), cronicarul citeaza “Polisse” filmul lui Maiwenn intre altele si opineaza ca astfel de pelicule “tin” pentru ca reusesc sa incorporeze in fictiune “expresia literala si perfect redundanta a vitalitatii radioase a fabricarii lor”. Hai sa adaug in aceasta categorie si filmul lui Joachim Lafosse, “Ça rend heureux”(2006).

Cititorul sa binevoiasca a-si aminti de timpurile in care moda vestimentara promova cusaturile pe fata si insailarile la vedere. In general, aspectul de “claie peste gramada” al actiunii, cu eroi energici care dau pe dinafara, cu camera care se misca in toate partile prinzand in febrilitatea ei un pantof, o mana, jumatate din spatele unui personaj (este mai ales cazul in “Donoma”) sunt acceptate ca justificative ale creativitatii autorului, semne ale prea plinului care trebuie sa se lase vazut cu orice pret.

Undeva pe fundal se contureaza discret fantasma mini/auto productiei de succes, un fel de film de amator cu ceva in plus. “Donoma” si suratele sale intr-ale cinematografiei par a afirma ca amatorismul este intotdeauna binevenit in parte datorita premizelor “energetice’ ale “reinnoirii”, “suflului nou” din cinema si asa mai departe.

Doua sunt sintagmele revelatoare in contexul “Donoma”: “film fenomen” si “film gherila”.

Contrarietati

Djinn Carrénard vorbeste adesea despre pelicula sa ca fiind un “film guérilla”, filmat adica in autarhie, fara aviz de filmare pe strazi sau in metrou, fara respectarea tipicului unei productii cimematografice. Spectatorul a perceput deseori “gherila” ca fiind fie un manifest impotriva sistemului actual din cinematografie, fie un protest legat de realitatea sociala prezentata in film, fie un nu hotarat filmului de autor ultra bibilit la capitolul tehnica, mizanscena si mai stiu eu ce. Imi pare insa ca sintagma cu "gherila" este parte componenta a atitudinii de marketing viral prin care filmul s-a autopromovat pana la un punct: “Donoma” nu se ridica impotriva a nimic si nu propune o alternativa a sistemului, iar astazi profita de distributie in sali si de vizibilitate in festivaluri, ca orice alt film cu critici pozitive la Cannes. 

Unifrance films

Ulterior filmul s-a autocelebrat (sau a fost celebrat) ca fiind un “fenomen”, laudat fiind ca singularitate in peisajul cinema-ului actual. Iata o manevra curioasa, care insa restrange incadrarea “Donomei” in postul de posibil model de urmat pentru tinerii cineasti.

Las deci la o parte cararile batute ale filmului ca “fenomen” precum si legenda facerii sale si incerc sa-mi dau seama ce mi-a parut atat de interesant in acest film, de vreme ce, la iesirea din sala, i-am dat si eu un like fara retineri.


Cateva motive pentru a vedea Donoma

M-a izbit analogia pe care filmul o construieste cu un ghem de ata: filmul nu are practic margini, nici inceput, nici sfarsit, nici o linie clara de urmat. Povestea strabate fara prea mari scrupule de coerenta relatiile dintre protagonistii pe care scenariul ii leaga unii de altii prin cusaturi fragile si locuri comune (metroul mai ales, apoi verisorul sau RER-ul, trenul care duce in suburbiile pariziene adica). Impresia lasata, nu atat de fluiditate cat de flux continuu, de curgere dintr-o situatie in alta este probabil sursa multlaudatei prospetimi a filmului. Daca stai si te gandesti bine, se intampla putine lucruri in “Donoma”: Analia si elevul sau impertinent, Dacio au o legatura pasionala, care distruge de tot relatia schioapa dintre acelasi Dacio si Salma, o fata ciudata care adora sa vorbeasca. Intre paranteze fie spus, lenta alunecare a Salmei in nebunie este dupa multa lume episodul cel mai putin realizat al filmului ; mie mi-a placut insa felul in care personajul acesta, extrem de dezechilibrat, se autoconstruieste neincetat din cuvinte (putin cam ca filmul insusi) pentru a se putea suporta.

Cinéma-français

Mai este bineinteles si episodul intalnirii lui Chris, tanara fotografa cu (mai intai) necunoscutul Dama. Chris intra in scena cu un frumos CV recitat din off, in timp ce imaginea ofera un colaj al existentei anterioare a personajului. Se dovedeste ca Chris este fascinata de ceea ce nu are inca, de dragoste adica. Date fiindu-i premizele, episodul Chris este “facut” mai mult de povestea vocii din off si ilustrat din belsug prin aceeasi modalitate a colajului de maruntele fapte care decurg din intalnirea fortuita dintre cei doi protagonisti.

Pentru ca nu are nici inceput nici sfarsit, naratiunea isi permite sa musteasca de noi fire narative lasate probabil balta pe undeva, reluate ceva mai incolo, abandonate din nou: sora lui Dama, imperiala in lectia de morala oferita fratelui, Leelop si background-ul ei familial, relatia (aproape tarifata?) dintre Leelop si Dama, episodul Rainé, baiatul care se roaga in tren, background-ul familial al lui Dacio, nostalgia spumoasa a Analiei dupa Spania samd. Carrénard nu s-a straduit sa elimine surplusul de ite narative pentru a da o forma “Donomei” sale, ci l-a lasat ca atare sa atarne de naratiunea principala si sa contruibuie cu numeroase fundaturi. Ce conteaza, exclama pe buna dreptate spectatorul partizan, din balbe si repetitii de-astea este alcatuit cotidianul fiecaruia.

In al treilea rand, haosul acesta de dorinte, frustrari si cuvinte are marea calitate de a nu pune la inaintare nicio turpitudine sociala, nicio cronica agitata cu profesori glumeti si familii cu ambitii si vederi largi locuind in locuinte sociale de suburbie. Autorul a amestecat voit clase sociale si origini diferite cu intentia evidenta de a lasa sa se inteleaga ca “ceci n’est pas un film réaliste.” Sunt neutralizate astfel din start presupuneri socio- politice, presupozitii tinand de educatie, metisaje, origini iar "Donoma" se propune ca un continuum in care printesele si cersetorii locuiesc in acelasi cartier.

Dorinta ce-am dorit

In acest portret irealist de grup numitorul comun este, dupa cum remarca cronicarul, dorinta de celalalt. Nici vorba de fluturi in stomac, aici se cultiva aleatorul (Chris), vulgaritatea triumfanta si sordidul (Analia), se exploreaza tendintele psihotice (Salma), se confunda a avea o relatie cu a pune stapanire pe ea (Leelop). Interesanta ideea cronicarului de a vedea aici in actiune compozanta de ordin economic care regleaza alegerile pe care le face dorinta de celalalt, precum si travestirile pe care le sufera aceste tranzactii, schimburi, plati si rasplati in prgamatica sentimentelor.
Eu as largi cercul si as include si relatiile foarte complexe si supuse aceleiasi economii afective dintre Salma si Soraya pe de o parte (unde este negociata capacitatea Salmei de a mima dezagrementele bolii pentru a-i fi pe plac surorii sale) si dintre Dama si sora sa pe de alta parte (aceasta isi avertizeaza fratele ca nu va accepta ca acesta sa-i paraziteze existenta). Rainé intretine aceeasi relatie “donnant donnant” cu Dumnezeul lui caruia ii reproseaza ca nu da nimic in schimbul fervorii religioase.

Timedia

Iata un motiv pentru care “Donoma” merita vazut, chiar daca subiectul este foarte neclar in felul in care se propune, chiar daca pe alocuri actorul isi iese din rol si se lasa admirat ca atare; vezi secventa in care Chris incearca sa-l convinga pe Dama sa nu plece si foloseste in acest scop nasul de clovn si pantomima. Ziceam ca “ceci n’est pas un film réaliste.”

Filmul sarac

Un alt motiv pentru care “Donoma” trebuie vazut este colectia de deficiente tehnice pe care o include pelicula. Programul meu de festival a inclus ulterior acestei proiectii documentarul “Side by Side” de Christopher Kenneally, o enervanta tentativa de a pune fata in fata tabara emulsiei fotochimice cu fanaticii digitalului. Timp de doua ore s-a vorbit ametitor de mult despre 2K, 4K, granulatia imaginii, camerele REC si Alexa si s-a ajuns la concluzia ca acesta este punctul de cotitura al istoriei cinema-ului. Reflectia asupra tendentiozitatii documentarului m-a intors la “Donoma”.
Or notiunea de (d)eficienta tehnica a filmului tine de habitudinile in care marineaza spectatorul obisnuit cu o productie audiovizuala standard, cu Dolby Stereo, cadraje perfecte si o imagine-sentiment, nicidecum de caracteristicile ustensilei de filmat. De cele mai multe ori, optiunile tehnice ale directorilor de imagine, ale regizorilor si producatorilor sunt invizibile ochiului neavenitului amator.

Filmsfix

In cazul “Donomei” nici sunetul, nici montajul, nici imaginea, nici cadrajele nu se ridica la standardele mai sus pomenite si bine face, un astfel de film extravagant supus “standardelor” ar fi fost penibil. Am incercat sa-mi imaginez “Donoma” la o viteza mai mica, cu secvente lungi si o camera linistita plantata intr-un colt de apartament, cu lumina din belsug, imagine clara, fara irizari ori supraexpuneri, un sunet bun; a iesit un film de amator care copiaza cu ravna in tema pentru acasa manierisme si clisee. Mai mult, camera aceasta multiprezenta si febrila se face deseori simtita ca entitate de sine statatoare ; vezi secventa caderii nervoase a Analiei, care, desculta si cocotata pe o masa interpreteaza o foarte actoriceasca partida de slam, aici camera se impune ca martor cot la cot cu celelalte personaje.

Limba vorbita ca o insula

Se vorbeste enorm in “Donoma”, discutiile, monologurile, vocile din off fac tot ce pot pentru a suplini lipsa actiunii. Pana si pasajul mutic al relatiei nascande dintre Chris si Dama este foarte vorbit. Vorbirea face aici parte din ambianta extravaganta generala:; sunt combinate ganduri, confesiuni, secvente onirice, jocuri amoroase si deliruri.

Slant

Logoreea lui Carrénard este si nu este similara cu cea a lui Abdellatif Kechiche (ma gandesc mai ales la “L”Esquive”): la fel de teatrala, dar de o veracitate inedita in care jargonul “djeun” se topeste in structura mai incapatoare a limbii cotidiene. Aceasta este deseori redundanta (episodul umilitor in care Dama si Leelop sunt vizitati de reprezentanta serviciilor sociale care marcheaza un scor generos la categoria “limba de lemn de ghiseu”), vindicativa (slam-ul Analiei), vulgara (confesiunea Analiei plina de “je te jure”), ilogica (delirul Salmei despre aparitia stigmatelor), urata (declaratia incrancenata a lui Rainé) samd.




Limba vorbita este cea care duce fatalmente la conflict, motiv pentru care Chris si Dama incep prin a comunica doar prin sunete nearticulate si prin scris, conjurarea ei este insa fatalmente utopica (Chris este cea care sparge conventia pentru a-i reprosa lui Dama o legatura sentimentala anterioara).  Limba vorbita este cea care pune bariere (fantastica discutie-disputa dintre Salma si Dacio din inceput), care impovareaza (“Tu me balances le truc à la gueule et je suis censée gérer ça?”) care responsabilizeaza, seduce, tradeaza, dar nu apropie. Limba vorbita este cea care vehiculeaza iluzia comunicarii (discutia Salmei cu psiholoaga, elaborat dialog de surzi) si campeaza personajele aflate in cautarea a ceva pe pozitii insulare pe care acestea nu ajung niciodata sa ofere ceea ce ar dori sa primeasca de fapt. Limbajul “Donomei” pare a fi blocat in functia sa fatica, ramas in stadiul de ritualizare a unui precontact care esueaza in cele din urma. Suntem, cred, la ani lumina departare de delicatul marivaudage rohmerian de care vorbeste cronicarul  si la fel de departe de eufoniile in verlan ale lui Abdellatif Kechiche.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu