joi, 21 iunie 2012

Ecouri de TIFF - "Himizu" de Sion Sono

Himizu” a fost unul dintre filmele intrate in categoria “musai de vazut” la festival in mare parte pentru ca eram curioasa sa fac cunostinta cu cineastul Sion Sono. Stiind ca niciun distribuitor local nu va avea curajul de a propune o astfel de pelicula pentru vizionare intr-un program de cinema obisnuit. Sono s-a facut remarcat pana in prezent mai degraba pentru filmele incluse in ceea se s-a numit, dupa “Suicide Club”, “trilogia urii”. Revendicand o perspectiva anarhista, amestec de agitatie violenta, comedie neagra si atmosfera de sfarsit de lume, Sono este in prezent un cineast foarte apreciat in circuitul festivalurilor si cu succes de casa atat in Japonia cat si in afara ei.

Wiki



In ceea ce-l priveste pe ‘Himizu”, ori il adopti fara rezerve (aici si aici), ori dimpotriva. Cred ca ma situez de partea celor care apreciaza mai degraba coerenta si soliditatea variantei manga si privesc pana la sfarsit cu destula suspiciune impanarea tematicii pe care cineastul o foloseste de obicei in filmele sale (fisurarea notiunii de familie, cutremurul social si intergenerational, violenta, confuzia existentiala) cu catastrofa din 11 martie. Scopul este un portret al Japoniei de azi alcatuit din umbre, dar cu alura melodramatica si excesiva de sfarsit de lume.


Scurte consideratii privitoare la manga

Probabil ca preferinta sa pentru povestile cu adolescenti aflati in conflict cu ceilalti i-a dat lui Sono ideea de a adapta “Himizu”, manga semnata de Minoru Furuya. Este o ciudatenie neasteptat de contrarianta venita din partea unui mangaka mai degraba comic. O ciudatenie (aproape) enervant de compacta si de manipulatoare in perfectul maritis dintre desen si poveste. “Himizu” debuteaza cu urmatorul motto: “Timpul rasului a trecut. Acum a venit timpul imoralitatii”. O femeie nuda cu o limba spanzuranda arboreaza un facies deteriorat, parca scos din cosmarurile unui adolescent care intretine cu genitorii sai o adanca relatie de ura-iubire. “Himizu” face parte din seria povestilor cu liceeni, gunoaie sociale in devenire, care se comporta ca atare pentru ca societatea i-a stampilat deja astfel. Loserii sunt amarnic predeterminati intr-o societate precum cea japoneza, de unde si “visul” lui Sumida de a duce o viata de cartita, fara sperante,visuri sau planuri.


Dupa parerea mea, manga lui Furuya are un stil aparte atunci cand mesteca teribilisme adolescente, moralism desuet si cu viziuni cosmaresti. La orizont se profileaza clar o personalitate psihotica pe cale sa explodeze. Partea umbroasa a povestii este in mare parte teoretica, lupta cu determinismul moral (“daca esti rau, atunci numai lucruri rele ti se vor intampla”) practicata de Sumida nu este deloc produsul unui tip fara pata precum omonimul sau din adaptarea cinematografica. Sumida este aici alcatuit din nodozitati, din cuvinte, idei manipulatoare, pofte refulate si din naivitati constrangatoare (promisiunea cu care se impovareaza singur pentru a ispasi crima). Omonimul evolueaza pe o cale cu sens unic (“trebuie sa devin bun desi ceea ce mi se intampla e rau”) care nu-i permite sa iasa prea mult din statutul de baiat care cultiva agresivitatea in legitima aparare. Sumida lui Sono este in plus, fara sa stie de ce, un Erou, una dintre acele personalitati “speciale” pe care personajul conceput de Furuya il dispretuieste.


In plus, exista o logica pentru care lumea lui Furuya este populata aproape exclusiv de adolescenti de cele mai diverse soiuri, adultii sunt cu totii depravati, murdari si lacomi, sinucigasi, hoti ori decazuti la stadiul de animale. Tinerii lui Furuya isi neaga voit parintii (in mare parte absenti sau neputinciosi). Mare pacat deci ca scenariul lui Sono nu tine seama de acest lucru si-l transforma pe Yoruno, pustiul famelic cu dantura urata, intr-un batran lipicios, maturat de tsunami din postul intreprinzator in cel de victima cu suflet mare.




O poveste cu mult gunoi…

Meritul de necontestat al cineastului japonez este de a fi stiut sa sesizeze momentul in care scenariul trebuia adaptat la realitate, aproape imediat dupa catastrofa din martie 2011 care a lovit Japonia Sono schimba scenariul-adaptare si isi forteaza echipa sa filmeze rapid in locatie ( prefectura Ibaraki) pentru a putea folosi imagini ale dezastrului. De aici senzatia degajata de pelicula, aceea de film “urgent si topic” despre care vorbeste, intre altii, cronicarul.

Cinehouse
Un alt merit de necontestat al cineastului japonez este capacitatea de a evita “o poveste de viata si supravietuire inspirat dintr-o poveste adevarata” si de a fi translatat trauma individuala a tanarului Sumida peste o intreaga increngatura de generatii. Imaginile dezolarii, ruinelor, campului plin cu obiecte abandonate, sparte, distruse, distorsionate care se intinde cat vezi cu ochii sunt incastrate in tema cosmarului lui Sumida. Insotirea acestora cu fragmente “grele” din recviemul mozartian imi pare a fi o manevra exagerata si inutila, pe alocuri obositoare.

Parafrazand, “Timpul imoralitatii a trecut. Acum a venit timpul melodramei” in care atat Sumida cat si Chazawa, in calitate de campioni ai sperantelor in viitor ai refugiatilor, arboreaza nu atat nebunia, cat pasivitatea in relatia cu instantele regulatoare (scoala, familia) si cu arta (poezia). Violenta este simptomul numarul unu al acestei lumi bolnave. Pe alocuri teatrala, caricaturizata si transformata in coregrafii zdrobitoare (la propriu), violenta nu reuseste sa faca legatura intre traumele sociale care se subantelege ca sunt suportate de societate de ceva timp deja si dezastrul care pana la urma este natural (se vorbeste tangential despre catastrofa nucleara de la Fukushima, produs exclusiv al actiunii umane). Ca atare, in aceasta pelicula hipermorala, la nivel simbolic, cauza si efectul nu se afla pe aceeasi lungime de unda.

Cinemaboard


Ceea ce mi-a parut mult mai realizat este, cum a remarcat dealtfel si cronicarul, sirul de microstructuri narative conexe, care se termina in coada de peste: hotul de buzunare si incursiunea in apartamentului neonazistului, fata care la un moment dat iese de unde de neunde, cu corpul mazgalit cu tot soiul de inscriptii si un lant legat de glezna, felul in care Sumida isi imagineaza bataia cu acolitii batranului yakuza, etc. M-am surprins deseori in timpul proiectiei incercand sa vad dincolo de prim planurile personajelor principale strans cadrate de camera de filmat, background-ul mi s-a parut mai sugestiv.

Sound on Sight

Lunga secventa finala m-a lasat perplexa, nu am inteles vointa lui Sono Sion de a include si un soi de happy end rascumparator de pacate in toata povestea. Este probabil vorba de vointa autorului de a include tot ce se poate in acest film: melodrama, umor punk, sange, distrugere, speranta, multe lacrimi, etc.

Who am I?”- "I know all things/but myself."

Inserarea unor secvente in care sunt citate fragmente din “Ballade des menus propos” de François Villon fu un lucru surprinzator. Si placut. Nu am recunoscut nervul poetului in cele cateva variante recitate de Chazawa si de Sumida, fiecare pe cate un ton diferit, ca si cand, iata, in plina criza, poezia poate deveni multifunctionala. Am aflat apoi din acest interviu ca Sono Sion a fost poet inainte de toate iar aici se vorbeste despre faptul ca toate filmele acestui cineast contin referinte daca nu poetice, cel putin literare.


Intrebarea recurenta pe care o urla tanarul psihopat nu este receptionata corect de Sumida, alt psihopat in devenire, decat in momentul cosmarului pe care acesta din urma il face. Raspunsul, cel indus de situatie, de violentele suferite, de manevrele societatii, de propria-i confuzie morala si culpabilitate, se afla pe fundul masinii de spalat si nicidecum in textul poetic pe care Keiko i-l face cadou. Interesanta ar fi analiza raspunsurilor oferite la aceasta intrebare de catre toate celelalte personaje care conjuga verbul “a fi” la viitor pariind pe forta morala a lui Sumida, mai putin mafiotul care isi asuma tacticos rolul social din prezent.

Nu este clar daca poezia recitata cu fervoare/furie/disperare de Keiko poate fi un raspuns viabil la aceasta intrebare. Nu este de asemenea clar daca multidiscutata cartita a lui Sion reuseste sa supravietuiasca in anonimat, discretie si adanca moralitate in hardughia vopsita in rozul acela insuportabil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu