sâmbătă, 9 iunie 2012

Jurnal de TIFF ziua 6: “Hahithalfut / The Exchange” de Eran Kolirin


A fost odata  un om obligat sa iasa din rutina zilnica si sa se intoarca acasa intr-un moment cu totul diferit de cel impus de programul zilnic. Acasa unde nu este inca nimeni, unde zgomotele obisnuite sunt inlocuite de  bazaitul frigiderului, iar in salon lumina cade cu totul altfel pe covor si canapea. Omul este atat de coplesit de sentimentul penetrarii intr-un alt univers, o alta casa, o alta viata, de contactul cu lucruri pe care nu le recunoaste, incat progresiv incepe sa produca el insusi atfel de accidente in cotidianul sau, probabil ca sentimentul instrainarii si al suprarealitatii unor locuri precum parkingul, curtea interioara, cutiile cu scrisori il fascineaza.

The Match Factory



Cam asa incepe ceo mai intrigant film de pe lista mea de filme din competitie vazute anul acesta la TIFF, este vorba de “Hahithalfut / The Exchange” (2011) al lui Eran Kolirin. Iata inca o surpriza care prelungeste stranietatea subiectului: primul film al regizorului, “Bikur Ha-Tizmoret / The Band’s Visit”, o comedie simpatica usor de inghitit despre  arta ca exercitiu de toleranta. “The Exchange” este un exercitiu de meditatie cu planuri lungi pe fetele inexpresive ale celor catorva personaje care accepta jocul de-a (i)realitatea. Omul nostru, Oded, incepe prin a cobori la alta statie de autobuz decat de obicei, a intra in casele unor necunoscuti, a minti pentru a putea parasi biroul inainte de terminarea programului.

Una dintre interpretarile mele personale tine de una dintre secventele in care Oded tine o prelegere de fizica teoretica in fata studentilor si vorbeste despre notiunea de obiectivitate a existentei, intrebandu-se retoric cum stii ca ceea ce percepi este intr-adevar obiectiv, dupa care face o pauza si pierdut se intreaba cu voce tare “unde eram deja?” Iata o fraza cheie pentru intelegerea deciziilor pe care Oded se vede obligat sa le ia pentru a se regasi in fluxul cotidian care prin rutina erodeaza sentimentul lui a fi aici acum. “The Exchange” poate fi astfel ilustrarea comica si dramatica a unei baterii de teste la care se deda personajul aflat in cautarea obiectivitatii locului si timpului in care el se afla cu adevarat. Astfel s-ar explica cultivarea hazardului si impunerea unui comportament opus celui “obisnuit”: de exemplu, barbatul isi vede sotia blocata in trafic de masina care s-a stricat si, desi stie ca Tami trebuie sa fie prezenta la un important interviu de angajare, nu intervine pentru a o ajuta, ba mai mult, seara, ii cere insistent detalii despre incidentul tehnic si despre ajutorul care i-a fost sau nu oferit de altcineva. Se pare ca voyeurismul este echivalentul experientelor extracorporale paranormale atunci cand Odeld se decide sa-si paraseasca temporar corpul social (familie, casa, liftul cu care urci seara si cobori dimineata, fetele vecinilor care te insotesc in acelasi lift, intrebarile obligatorii pe care le schimbi cu nevasta etc).

O alta interpretare mi-a fost data de tehnica zarului, promovata in romanele sale de Luke Rhinehart. Ideea mi-a venit pe la jumatatea filmului, atunci cand Oded in asociere cu Yoav se apuca sa faca o multime de lucruri ciudate (intinsul pe jos in holul de la intrare al blocului, interpelarea nevestei lui Yoav la incitarea acestuia cu intrebari tampite despre deschiderea unui cont si fixarea coatelor femeii). “Omul-zar” propunea o terapie alternativa la psihiatria anilor 60-70 a carei mantra era “fa numai ceea ce-ti spun zarurile odata aruncate sa faci”. Se ajungea inevitabil la un fel de profil similar cu “American Psycho” al lui Breat Easton Ellis, de vina pentru crima, viol, inselaciune si mai stiu eu ce fiind evident zarurile. Oded nu foloseste acest device pentru a-si cultiva apetitul pentru promovarea inainte de toate a hazardului, ci se margineste sa ia decizii instantanee.



O a treia interpretare este cumva legata de prima secventa care filmeaza dintr-un unghi curios intrarea in blocul in care locuieste Oded. Imaginea nu tremura, nu se misca, ai impresia ca este o camera plantata acolo si destinata sa inregistreze ceea ce se intampla in acelasi spatiu. “Caché” nu-i deloc departe, caz in care realitatea asa cum este ea nu este servita spectatorului decat prin prisma imaginii acesteia, imagine care, oricat de neutra si de distanta ar fi ea tot imagine a lucrului ramane. “The Exchange” poate fi cred citit si ca o lectie despre simulacre adresata direct spectatorului.

Aici cronicarul propune o alta interpretare, legata de perceptia suprarealista care transforma mediul cel mai familiar intr-unul instrainat si bizar in momentul in care alege sa prezinte lumea inconjuratoare altfel. In mod ciudat, demersul cineastului merge in sens invers tacticilor destabilizante suprarealiste care mizeaza pe efecte speciale si detalii socante in realizarea acestui declic al individului in raport cu lumea. Universul lui Eran Kolirin este cum nu se poate mai simplu, distorsiunea se realizeaza aproape exclusiv prin capacitatea imaginii (planuri distante fixe, repetitive, prim-planuri fixate obsesiv pe aceeasi serie de obiecte) si prin presupozitiile absurde ale scenariului.

Imi este clar de ce destula lume a plecat din sala in timpul proiectiei, spectatorul obisnuit se poate sa se fi enervat de acest curs mai putin obisnuit de epistemologie ori de acest happening suprarealist fara nicio premiza explicativa. Ceea ce nu aduce explicatii nu suporta acceptarea, toleranta, intelegerea. Ajung deci sa ma intreb daca nu cumva “Hahithalfut” este pandantul teoretic si mult mai putin comestibil al experientei comice din “Bikur Ha-Tizmoret” cu mentiunea ca muzica de fanfara a fost intre timp inlocuita cu dizarmonii dodecafonice.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu