Nu am reusit sa parcurg decat trei din cele patru calupuri de scurtmetraje studentesti aflate in competitie anul acesta, mi-a fost insa suficient sa-mi gasesc cateva repere pe care am intentia sa le detaliez in cele ce urmeaza. Continui sa cred si sa spun ca e mare pacat ca la proiectiile destinate competitiei studentesti de cele mai multe ori in sala se afla doar cei cativa invitati cu filme selectionate in competitie si unul sau doi curiosi: competitia rezerva cel putin o surpriza placuta pe proiectie.
 |
| Ishihara (The Fox is Black) |
Ishihara de Yoav Brill (Israel 2010, Bezalel Academy of Arts and Design) m-a surprins in mod placut, atat textul din off cat si animatia abstracta inspirata din plansele Ishihara stiu sa se combine inteligent pentru a vorbi despre “diferenta”. Intr-un interviu acordat de Yoav Brill se vorbeste despre ideea de la care a pornit filmul: initial cineastul-grafician a dorit sa faca o paralela intre daltonism (Brill este el insusi diagnosticat ca suferind de discrompatopsie) si homosexualitate, doua “cai” foarte similare de a fi “diferit”. In varianta finala a filmului “diferenta” este emfatizata ca “transparenta” (vezi incidentul privitor la culoarea tavilor folosite la cantina scolara, sau cel legat de culesul macilor, de culoarea marii, ori experienta singularitatii cand, cu ocazia celebrarii Yom Hazikaron, eroul este singurul care nu poarta haine albe).
Naratiunea este insotita de omniprezentele buline gri si kaki (reprezentari exacte ale viziunii unui daltonist) din care artistul creeaza aglomerari polimorfe: o harta a kibbutz-ului copilariei sau a cantinei scolare, o inima, valurile marii, geometrii rotitoare care improvizeaza cifre, animale, siluete umane, ba chiar si o imensa luna in alb si negru. Toate acestea au fost create folosindu-se Flash si After Effects.
Mi s-a parut nimerit sa extrag din susmentionatul interviu informatii privitoare la felul in care graficianul-animator a lucrat:
I didn’t draw an exact storyboard. Since the script, animation, AND music were my own, I’ve built the visuals based on the rhythm of the story, then recorded it and played with the relationship between sound and visuals to create something that will be fluid rather than logical. After I had an animatic, I recorded the narration again.
Aici am gasit o explicatie posibila la preferinta daltonistilor pentru culoarea verde: “les rouges sont éteints et les verts chantent”, lucru care se poate verifica si in “Ishihara”.
O alta surpriza placuta a fost pachetul de scurtmetraje provenite de la scoala HFF ”Konrad Wolf” din Postdam, preferatul meu fiind Nachtgestalt regizat de Franziska Bachmaier (Germania 2010).
Un desen dens si pastos in tonalitati groase, acrilice cu suprapuneri pastelate urmareste aventura nocturna a unui necunoscut: mai intai insomnia, apoi zgomotele ciudate venite de afara, apoi deplasarea in noapte, apoi incaperea subterana care ii prilejuieste necunoscutului o scurta si intensa reintalnire cu propriul trecut. Povestea in sine nu este noua, insa felul in care desenul creeaza suspansul este interesant. Parcursul nocturn, mingea si fraza muzicala aferenta explorarii mi-au adus cumva aminte de “M”.
Pe canalul Vimeo al Franziscai curiosii pot gasi un trailer al scurtmetrajului si o secventa de making of.
Galeria (Polonia, 2010) in regia lui Robert Proch (Fine Arts Academy Poznan), desenator, grafitist, animator cu mai multe creatii la activ, un scurtmetraj cu animatie complexa, in tonuri de alb, rosu si negru cu un desen polimorf, un soundtrack nimerit. Unul dintre cronicari vorbea despre un desen “caligrafic”, eu una i-am descoperit virtuti descriptiv-ilustrative (galeria aceea comerciala improbabila devine gratie desenului un fel de pestera a comorilor in mai multe tablouri). Mai mult, primul plan aduce teribil cu perspectiva canina folosita in incipit de Bill Plympton in al sau “Guard Dog” pentru a emfatiza personajul principal.
Scurtmetrajul a fost selectionat la Festivalul de animatie de la Ottawa unde cativa cronicari l-au remarcat (aici si aici).
Cronicarul propune spre vizionare mai degraba un alt scurtmetraj semnat de de Robert Proch.
Szofitaland de Zsofia Tari (Ungaria, 2010, MOME Budapest) este unul dintre cele mai ambitioase proiecte de diploma din cate am vazut, care se prezinta sub forma unui scurtmetraj animat muzical. Mi-am spus ca intregul seamana cu cartile acelea interactive pentru copii care se prezinta in relief, canta si vorbesc intru uluirea constanta a spectatorului. Iata deci un proiect mai complex in care situl se combina cu pelicula in intentia de a crea un univers in care te simti obligat sa intri in joc. ”Szofitaland” este prin urmare genul acela de teritoriu alternativ populat cu animale fantastice si cu prototipuri mecanizate ale acestora in care se poate ajunge numai facand uz la “aripile” amintirii (prima cireasa, primele amintiri de Craciun etc), avand ca functire recrearea trecutului personal in forme verosimile (“To make the memories honestly real”). Ceea ce vede spectatorul este un fel de ansamblu behind the scenes (“Stories are readied and many are made / All of the memories here we create”) in care materia bruta este inchisa in bulbii unor becuri electrice si forfecata de personaje bizare care seamana cu congenerii din vizuina de iepure a lui Lewis Carroll dar nu sunt in ultima instanta decat recipientele si butonasele unui joc.
Din cele cateva scurtmetraje cu subiect comic am pastrat farsa tandru-macabra numita All Souls’ Day de Jan Bohuslav (Cehia, 2010, FAMU), detaliere a orei speciale in care timpul celor vii se suspenda iar cei morti ies din morminte. Pornind de la adagiul “vai celor morti pe care cei vii ii uita”, animatia clasica foloseste un set de personaje comice care in disperare de cauza fac tot ce pot pentru a “achizitiona” cateva flori pentru a-si impodobi locuintele de veci.
 |
| Huesca |
Filmul a fost la prezentat la festivalurile de animatie de la Huesca, Clermont-Ferrand, Anifest, Anifilm, Cartoon Club si Stockholm.
Iata o surpriza placuta venita din partea unui filmulet folosind tehnici 3D care aduce cumva cu stop-motion-ul mai ales in ceea ce priveste tratamentul luminii, este vorba de Der Besuch / The Visit de Conrad Tambour (Germania, 2011 Filmakademie Baden-Württemberg).
I’ve always imagined that the world the characters live in would look as if it was somehow hand-crafted – optically close to a stop-motion film set, where you generally use real light. The V-Ray render can simulate real light in a very good way and I wanted to make use of this effect,
spune Conrad Tambour intr-un interviu in legatura cu folosirea mai altfel a Mayei.
Mie nu tehnica mi-a sarit in ochi (jumatate din filmele de scoala folosesc cu incredere Maya), ci mai degraba story-ul. “Der Besuch” este o poveste despre mania batranetii de a amesteca trecutul si prezentul intr-o realitate aparte in care vizitele cu prietenii pot avea loc la mizeul noptii iar aparatele electrocasnice pur si simplu nu vor sa se inchida de-a binelea cand apesi pe buton, oare ai apasat pe buton? Dialogul este perfect, durata este numai buna, nu exista lungimi, personajele sunt credibile.
Aici situl comun al lui Conrad Tambour si Johannes Schiehsl.
Choc / Shock de Adrien Gault, Cyrille Chauvin, Eleonora Marinoni, Florent Penisson, Florian Mejean, Simon Buicanges (Franta, 2010, L’Institut Supérieur des Arts Appliqués) este un proiect colectiv de diploma. Pentru stilul acesta care-si propune sa gestioneze o multitudine de forme geometrice in 2D am o slabiciune aparte. Mi-au placut texturile, morfismele, lucratura foarte muncita si indelung gandita, mai slab sta filmuletul la capitolul narativitate (un exemplar mult mai bun la acesta capitol s-a aflat anul acesta in competitie, este vorba de “An Abstract Day” in regia lui Oerd van Cuijlenborg, o productie ilLuster).
Pe situl LISAA se poate vedea atat filmul, cat si un making of.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu