Ecouri Anim’est 2011 – Competitie 3

Sunt la moda se pare scurtmetrajele animate muzicale, iar unul dintre ele este The Monster of Nix (Olanda/Franta/Belgia, 2011) in regia lui Rosto. De dimensiunile unui aproape mediu metraj, filmul reia intr-un stil feeric macabru plotul din ”Never Ending Story” in care monstruos nu este ceea ce pare a fi si nici pericolul nu vine de unde te astepti la inceput cel putin.

Nu intentionez sa comentez calitatea efectelor speciale (mie mi s-au parut exagerat de artificiale, altii insa au apreciat capetele supra dimensionate si chiar si plutirea personajelor parca rupte de fundal mai ales in scenele de actiune) ci calitatea de muzical pe care filmul si-o aroga. “The Monster” este o poveste cantata, nu un muzical. Desi muzica este pretutindeni aproape, ea nu participa cu aproape nimic la construirea dramatica a povestii, ci coloreaza doar secventele cele mai intense.

In ceea ce priveste mesajul (povestile trebuie salvate de uitare), acesta dispare sufocat in noianul de personaje care mai de care mai ciudate care se prezinta cam ca la balci, iesind adica in fata scenei. Influentele unor cineasti ca Tim Burton sau Guillermo del Toro sunt evidente, pacat insa ca “The Monster” se margineste sa le asimileze la modul decorativ si sa ramana un film dragut, impresionant in anumite secvente, accesibil copiilor si cam atat.

Une petite histoire des starlettes et de la croisette / A Brief History of Starlets and the Croisette (Franta, 2010) in regia lui Joris Clerté a fost unul dintre cele mai scurte filme din competitie. Realizatorul pare a fi specializat in astfel de foarte scurte reinterpretari comice ale scheciului de tip “petite histoire”. Cum sintagma are sens ambivalent, povestioara lui Joris Clerté reinterpreteaza mitul starletei in trecut, prezent si viitor folosind o animatie simpla cu efecte 2D. Pacat insa ca dialogul este presarat cu aluzii aproape indescifrabile pentru publicul larg si mitraliat la viteza superioara astfel incat, pana sa se dezmeticeasca spectatorul, genericul de final si-a incheiat derularea.

Aici se poate vedea o alta “petite histoire” dedicata evolutiei imaginii animate, deja prezentata la o editie Anim’est anterioara.

Rubika (Franta 2010), un film semnat de Claire Baudéan, Ludovic Habas, Mickaël Krebs, Julien Legay, Chao Ma, Florent Rousseau, Caroline Roux, Margaux Vaxelaire.

Filmul este raspunsul la intrebarea ”cum ar fi daca lumea intreaga s-ar muta pe un urias cub Rubik si ar fi fasonata dupa chipul si infatisarea acestuia?” O glumita fasonata in 3D fara dialog si cu obisnuita poanta comica la sfarsit.

ShapeShifter (SUA, 2010) in regia lui Alex Weil este un produs-experiment al studioului Charlex, cu evidente virtuti tehnice in ceea ce priveste construirea si deconstruirea imaginii care se concentreaza in mutatiile care pot transforma metalul in obsidian si apoi in tesut viu. Totul se misca si comuta in timp ce in off vocea lui Gabriel Byrne recita un poem in proza care ar fi putut foarte bine lipsi din peisaj.

Filmul termina acest parcurs admirabil 100%  (voit) artificial prin toate regnurile posibile cu o perspectiva care aduce foarte mult cu un clip publicitar pentru masini sau cu un demo destept pentru inca o minune high tech.

Aici un interviu cu  regizorul Alex Weil.

Aici un interviu de grup cu echipa “ShapeShifter”.

Am urmarit cu atentie singurul produs Il Luster din competitia de anul acesta, An Abstract Day (Olanda, 2010) o poveste semi abstracta in regia lui Oerd van Cuijlenborg. Diversitatea desenului si a paletei coloristice se muleaza perfect pe soundtrack-ul care expliciteaza plot-ul prin zgomotele cotidianului (interactiunea pasionata si pasionala dintre un barbat si o femeie, o furtuna, calatoria cu masina prin oras si la tara, zgomotul orasului care intra printr-o fereastra deschisa, pasul grabit care coboara scarile, chibritul care scapara si fasaitul flacarii care arde). Imi place felul in care Oerd van Cuijlenborg stie sa construiasca o poveste si sa o filmeze apoi, imi place ritmul oferit de montaj, imi place apetitul sau pentru abstractiuni, ma simt insa mai degraba in largul meu in alte compozitii ale sale precum Jazzimation (proiectat in cadrul unei editii anterioare a festivalului) ori Djizzazzy.

Pe canalul Vimeo al animatorului si pe website-ul sau personal puteti vedea tot felul de scurtmetraje interesante, inclusiv “An Abstract Day".

La fille et le chasseur / The Girl and the Hunter (Elvetia, 2010), in regia Jadwigai Kowalska a fost una dintre micile surprize placute ale competitiei.

Intr-un interviu din 2010, animatoarea elvetiana explica felul in care a conceput acest filmulet de cinci minute si un pic, poveste a unui satuc amenintat de inundatia produsa de lacrimile varsate de o tanara si nefericita fata.

I used digital cut-out animation. This means that the figures were drawn by hand, were “cut out digitally” and animated using the computer. In the future, I would like to make an analogue cut-out film which I would animate by hand, but this would need to be more simply designed.  The figures in “La fille et le chaseur” are made of up to 30 individual parts.

Am remarcat desenul cu aparente simple, extraplate ca in animatia destinata copiilor si mai ales background-ul foarte ingrijit. M-a atras felul in care filmul stie sa dezvolte o poveste fabuloasa care este si nu este pentru copii.

Millhaven ( Polonia, 2010) in regia lui Bartek Kulas.
 

Intrigata am fost de faptul ca “Milhaven”, avand la baza balada “The Curse of Millhaven” de Nick Cave & The Bad Seeds, foloseste o traducere poloneza a versurilor (semnata de Roman Kolakowski) si interpretarea muzicala a Katarzynei Groniec. Polonizata astfel, aceasta murder ballad devine inca si mai ciudata si, dupa cum se poate afla din acest interviu, mai lunga si mai firitisita decat varianta engleza, eliminand versuri din original si incizand ici colo aluzii religioase.

Si daca soundtrack-ul in varianta Katarzynei este intr-adevar mult mai sinistru si mai hipnotizant decat ceea ce propune Nick Cave (ca tempo, ca variatii de ritm si de tonalitate), animatia lui Bartek Kulas propune o Loretta transformata in marioneta (a destinului?), inconjurata de paianjeni hiperactivi si de muste bazaind in prim plan; am avut chiar senzatia ca intre Loretta si spectatori este interpusa anume o vitrina putin prafuita prin care se poate privi prestatia rigidei marionete care se plimba incoace si incolo si incearca sa se sincronizeze cu muzica. Este demna de interes ideea de a folosi prim planurile si fundalurile ca la teatru, in dorinta de a oferi profunzime intregului ansamblu. Am apreciat nuantele la care se preteaza animatia (in 2D dar cu efecte speciale neasteptate)si subtila folosire a degradeurilor monocromiei pentru fundal. Problema este insa ca, daca Loretta este privata de vocea din off care o insufleteste si daca se sterg subtitrarile in engleza si propriile noastre rezonante culturale cu sangeroasele balade nickcave-iene, “Millhaven” se cam dezumfla.

Este in ceea ce ma priveste dovada ca filmul, dealtfel ingrijit lucrat, bine dozat, admirabil la capitolul ambianta, se prezinta mai degraba ca un superb videoclip.

Kubla Khan (SUA, 2011) in regia cineastei Joan C. Gratz foloseste”claypainting”, una dintre cele mai epuizante si mai migaloase tehnici de animatie, patentata de insasi animatoarea americana ; din cate am inteles de la sesiunea de Q&A care a urmat acestei proiectii, artista se foloseste de plastilina colorata asa cum pictorii intrebuinteaza vopselele acrilice, de unde si tusele groase care confera secventelor filmate in stop-motion capacitati polimorfe si o consistenta picturala deosebita. Ultimul ei scurtmetraj, “Kubla Khan” este “a vision in a dream”, interpretare ilustrativa foarte personala a unui fragment din poemul omonim al lui Samuel Taylor Coleridge. Este o placere sa vezi o floare de mac (poemul lui Coleridge a fost scris sub influenta opiaceelor) transformandu-se intr-un copac care la randul lui se coaguleaza intr-un mausoleu asiatic care se topeste apoi intr-un peisaj si tot asa.

Aici un interviu de acum ceva vreme (1993) cu Joan Gratz in care se surprinde cate ceva din laboriosul proces prin care cineasta din Portland isi face filmele de animatie.

Filmul poate fi vazut in intregime pe website-ul casei de productie Laika House cu care Joan Gratz colaboreaza.

Maska (Polonia, 2010) in regia fratilor Quay este unul dintre filmele din competitie pe care le asteptam cu cel mai mare interes. In primul rand datorita regizorilor, pasari rari, polivalente si foarte sofisticate din cinematografia actuala. In al doilea rand datorita subiectului, “Maska” fiind una dintre povestirile cele mai stranii semnate de Stanislaw Lem. In al treilea rand, ideea de a folosi animatia pentru a explora un univers mai degraba paralel de catre un duo de cineasti reputati pentru apetitul pentru stranietate si mister mi s-a parut incitanta.

Rezultatul mi-a taiat rasuflarea. Actiunea este plasata intr-o civilizatie care amesteca hiperdezvoltarea tehnologica (Duenna este un android programat sa ucida) si o structura sociala feudala (actiunea se petrece la curtea unui  Rege tiranic). Implicatiile  acestui context sunt tulburatoare: robotul nu-si poate depasi conditia, dar reuseste  sa-si retraiasca “facerea” cu acuratetea dureroasa pe care probabil un adult ar resimti-o daca s-ar naste ca atare ("In the beginning there was darkness and cold flames and reverberating roar which induced torpidity, reverence and dread").

Duenna sfarseste prin a ucide si a iubi in acelasi timp intr-un joc dublu prin care in final admirabila mantis se anuleaza pe sine:

“It ceased to snow and like the bridal gown I never wore I now resembled my surroundings. I laid thus in the light and in the darkness through two days and two years of snow which covered our bed with a sheet that did not melt. And on the third day of the third year the sun came up.”

Se-ma-for

Pelicula este o mica bijuterie la capitolul conceptie, mister si atmosfera. Admiratorii filmului experimental stiu ca fratii Quay sunt maestri in manipularea luminii si umbrelor intr-o tesatura visatoare care se combina de minune cu stranietatea textului lui Lem. “Maska” propune un set de marionete de o ciudatenie eleganta, iar muzica lui Krzysztof Penderecki se dezvolta parca din si prin fixitatea lor gracila.

Ii informez pe cei interesati ca filmul va fi proiectat in cadrul competitiei la festivalul BIEFF (17-20 noiembrie 2011).