marți, 25 octombrie 2011

Ceea ce pana la urma nu avu loc pentru ca nu avea cum sa aiba loc - “8 fois debout” de Xabi Molia - Note de subsol FFF

Binecuvantat este darul unora de-a stapani mai multe limbaje artistice in acelasi timp, de-a le pune la lucru in “obiecte” in stare sa se pozitioneze la jumatate de drum intre mai multe demersuri creatoare. Cand le descopar nu-mi pot stapani frisonul de multumire cu care le dau tarcoale. Iata sentimentul pe care l-am avut rumegandu-mi gandurile la iesirea din sala de la cinema Studio dupa ce am vazut “8 fois debout” (2009), debutul in cinema al poetului si romancierului Xabi Molia.


“8 fois debout” este un film despre loseri, un el si o ea impinsi de propria inertie, depresie, lipsa de stima si gandire pozitiva in santul societatii. Someri cronici, amandoi sunt specialisti in taiatul cracilor de sub picioare, el vorbeste si priveste in gol insirand absurditati care sa justifice golurile crase din CV, ea se balbaie si tace atunci cand este intrebata de ce nu si-a terminat studiile. Doza lor de infantilism nu este deloc induiosatoare, un adult nu s-ar apuca sa traga cu arcul in padurea municipala si nici nu si-ar impinge aproape copilul la inec. Personalitati lipsite de sarm, solitari, dispretuiti de familie si cunostinte, apeland la tertipuri penibile pentru a supravietui (sunt incluse aici sterpeleala de placere sau nevoie, inselaciunea, minciuna), eroii lui Xabi Molia sunt in schimb ingrozitor de vii. 

Allocine
Filmul, o lunga insiruire fara happy end a peripetiilor Elsei si ale lui Mathieu in cautarea unei iluzorii stabilitati emotionale si mai ales sociale sfarseste prin a propune o monografie a neadaptarii. Suntem departe de “jemenfoutismul” poseur al slacker-ului adolescent care se lasa dus de valul plictisului, departe de nihilisti, anarhisti, transfugi, criminali, emigranti, de iluminatii lui Leos Carax, de eternii copii ai lui Truffaut. Avem de-a face cu existente solitare, care accepta cu greu ideea de complicitate, desi sunt in stare sa simuleze lesinul numai pentru a sparge bula de invizibilitate care se lipeste de ele. 

Allocine
Mi-a placut la nebunie felul in care scenariul stie sa exploateze nuantele singuratatii depresive autoimpuse si contrarietatile care o fac pe ea sa mormaie ceva despre ruperea de comunitate si izolare pentru ca mai apoi sa se debaraseze deloc elegant de tanara emigranta atunci cand aceasta necesita ajutor medical de urgenta. Nu se vorbeste foarte mult in filmul lui Xabi Molia, se schimba doar acelasi set de fraze repetitive, cu rare variatii marcate de sarcasmul lipsit de tact al Elsei. Mi-au placut exagerarile (Elsa cerand partenerului masculin ca dovada a afectiunii o proba complet nelalocul ei), naivitatile, laudarosenia cu jumatate de gura, retinerile, cuvintele mormaite pe jumatate apoi lasate balta din lipsa de energie vitala (secventa imediat urmatoarei palmei pe care o incaseaza Mathieu). Mi-a placut de asemenea faptul ca, in aceasta insiruire de secvente relativ inchise (Elsa la interviu, Elsa in padure, Elsa terminandu-si toaleta de dimineata intr-o parcare, Mathieu explicand chintesenta sondajului de opinie legat de usa blindata, apoi iarasi Elsa tragandu-si picioarele prin oras, dormind in masina samd) nu exista nici evolutie pozitiva (in viata unui depresiv cronic nu exista nici inceput nici sfarsit, ci doar un continuu monocrom), nici sfarsit fericit. Mathieu nu este frumos, Elsa nu este tandra si nici mamoasa. Nici unul nici altul nu-si vor popula vidul zilnic cu ceva care sa merite atentia celorlalti, precum teatrul kabuki sau tirul cu arcul.
Pana la urma el si ea sfarsesc prin a se regasi (oare se regasesc? Oare Elsa va reveni sau il va lasa pe Mathieu plantat pe banca aceea, n-ar fi prima oara doar?) si a se recunoaste in virtutea a ceea ce ii uneste, adica inabilitatea cronica de a supravietui onorabil altfel decat fiind un loser inveterat. Filmul pune punct acestui continuum in mod cu totul artificial si neasteptat cu un foarte vesel cantecel agrementat cu colaje si culori foarte tonice; spectatorul din mine se obisnuise cu ideea ca astfel de insir-te margarite ar putea continua la nesfarsit precum insusi cotidianul.

Mormaiam ceva la inceput despre mai multe limbaje artistice, numai pentru ca ajunsa aici  mi-am zis ca trebuie neaparat sa pomenesc despre calitatea de scriitor a realizatorului si scenaristului, un tip ocupat sa gaseasca “Le contraire du lieu” in momentele sale cele mai lirice. Filmul sau este un fel de “contrariu al locului” pe care-l ocupa storytelling-ul in doza noastra de divertisment zilnic. Scenariul pastreaza acelasi gust pentru ilaritatea trista, lipsita de umor in constructia personajelor si propune acelasi orizont jos, imposibil de focalizat, populat de constiinte vagi, mancate de o cronica lipsa de energie vitala. Xabi Molia este genul de narator care stie sa iasa din capcana conventiei (Elsa nu este asa pentru ca a fost agresata/ a suferit o trauma cand era mica/a suferit o trauma cand era mare/are de impartit un secret dificil de scos la lumina, ceva legat de parintii sai etc etc, ci pur si simplu pentru ca asa este ea) si sa se muleze pe ritmurile unui univers care se margineste sa se accepte asa cum este.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu