sâmbătă, 8 octombrie 2011

Anim’est 2011 Ziua 1- Soparle californiene si pisici pariziene

Festivalul Anim’est a inceput ieri 7 octombrie cu proiectii organizate in toate cele trei locatii ale sale, cimematografele Patria si Union, plus sala ArCub. Am preferat sa evit inghesuiala galei de deschidere si sa ma indrept catre Union unde aveam programate doua lungmetraje de animatie: “Rango” de Gore Verbinski pe care nu l-am vazut cand a iesit in sali si “Une vie de chat”, primul lungmetraj al tandemului Jean-Loup Felicioli et Alain Gagnol, din categoria “Mozaic”.
“Une vie de chat” este destinat publicului tanar, dar poate fi vazut fara plictis si de adulti. Povestea politista este simpla, spectatorul este antrenat cu voia sa in dubla viata pe care o duce motanul Dino, ziua companion al unei fetite mutice, iar noaptea insotindu-l pe hotul acrobat Nino pe acoperisurile Parisului la vanatoare de spargeri indraznete.



Violenta grafica si verbala este contrabalansate de-o buna doza de jovialitate (gangsterii din banda lui Costa  au volubilitatea retro a personajelor din “Les tontons flingueurs”, accesele colerice ale boss-ului au lingvistic vorbind un haz nebun). Rapirile si urmaririle se tin lant si au un ritm antrenant si sunt presarate cu multe gaguri, exista insa si secvente mai putin obisnuite intr-un astfel de film (lupta lui Jeanne cu proprii demoni ai resentimentului si spaimei intruchipate de-o caracatita rosie avand capul lui Costa, mutismul lui Zoe datorat traumatismului doliului). Iesita fiind din standardele dulcegi ale animatiilor pentru copii fabricate de Disney&Comp, povestea stie sa se desfasoare fara sa fie moralizatoare (hotul este sarmant si are o inima buna, spectatorul nu afla pana la urma scopul activitatilor sale nocturne, comisarul de politie Jeanne trece cu vederea activitatea lui Nico pentru ca acesta “salveaza copii”, monologul tarantinesc al domnului Broasca propune imaginea gangsterului ca tip care nu se pricepe la nimic altceva, gangstereala fiind deci o activitate by default).
Ceea ce atrage publicul adult este estetica: optiunea pentru un desen in 2D si concentrarea pe detaliu. Fundalul, planul secund sund foarte bogate in acest film, Parisul “exista” prin ferestre luminate in miez de noapte, garduri vii si fosnitoare, cosuri inalte si reclame cu neoane vintage. S-a vorbit despre influente de stil intre desenul din “Une vie de chat“ si  Matisse, Modigliani si Picasso, paleta coloristica imprumutand mult din multinuantele impresioniste. Desenul este fluid, perspectiva cum nu se poate mai cinematografica (vezi secventa in care Zoe si Dino fug in gradina zoologica surprinsa de sus, perspectiva urmarii de pe acoperisuri din perspectiva turistilor de pe bateau mouche, secventele de la inaltimea garguilor de pe Notre Dame).

Nu exista buni si rai in filmul lui Jean-Loup Felicioli et Alain Gagnol, ci doar o anume polarizare a siluetelor umane  in functie de complementul animal care le reprezinta: angularitatea desenului tine de complementul felin de care “tin” unele dintre ele (asemanarea dintre Nico, Dino si bratara cu pesti care ajunge la Zoe care si ea pare afi incadrata in clasa “uman-felina”) iar formele pline si rotunjite de cel monstruos-simpatic (Colosul din Nairobi  si masivitatea lui Costa).
Tratamentul umbrei este interesant (secventa in care Jeanne isi face antrenamentul de Tai Chi folosindu-si propria umbra ca partener), tratamentul intunericului la fel (vezi secventa imaginata in viziune nocturna pisiceasca in care Nico incearca rapirea fetitei din “cuibul”gangsterilor). Partea de sound design si efecte speciale de sunet este foarte atent lucrata iar vocile actorilor sunt foarte bine alese (Jean Benguigui face un bandit de zile mari iar Bernadette Lafont “este” prin intermediul vocii numai o Claudine foarte senzuala).
Trebuie spus ca duo-ul Jean-Loup Felicioli et Alain Gagnol, desi aflat la primul lungmetraj are o experienta foarte bogata in domeniul scurtmetrajului de animatie, ca “Une vie de chat” era initial un proiect destinat audientei adulte, ca transformarea intr-o pelicula pentru toate varstele a permis proiectului sa prinda viata si ca experienta studiourilor Folimages (“Mia et le Migou”, “La prophétie des grenouilles”, ambele semnate de Jacques-Rémy Girerd) de a-si adapta creatiile animate publicului tanar si foarte tanar cu inteligenta si maturitate merita sa fie urmarita.



In ceea ce-l priveste pe “Rango”, filmul lui Gore Verbinski inspirat din imageria western si combinat cu elemente contemporan-ecologice, am avut sentimentul unui produs degraba cameleonic. Nu este genul de pelicula care sa poata fi gustata de copii, pentru care cultura western face parte din acel “a fost odata” foarte nebulos al filmelor dintr-o era demult apusa. Nici subplotul ecologic nu cred ca poate atrage foarte tare publicul tanar, neinteresat in fond de problema rationalizarii apei si a mutatiilor produse in ecosistemele din desert. Cameleonic este si apetitul departamentului de imagine de a se juca cu o paleta larga de culori care exploateaza toate combinatiile posibile de nisipiu, ocru, gri si brun ca sa nu mai vorbim de stridentele de ton ale epidermei soparlei titulare. Mi-a placut aceasta continua schimbare de degradeuri cumva ocultata de prim planul actiunii.


Este multa lume in filmul lui Gore Verbinski, pelicula ocazioneaza o intreaga fauna de rozatoare, soparle, paianjeni, amfibieni, gandaci si zburatoare rapace, ca sa nu mai vorbim de tipul acela de pistolar mercenar foarte sumbru care este sarpele cu clopotei. Trasaturile animale sunt deformate, alungite, umanizate, traficate in dulcele stil al animatiei pentru copii (soricica cu bot roz are niste ochi galben incredibil de mari si de induiosatori) si mai ales individualizate intr-o fauna permanent colcaitoare. Dintii sunt stricati sau lipsesc, nasurile atarna dizgratios, ochii sunt rosii de la intoxicatia cu suc de cactus sau de la omniprezentul praf, pielea este rugoasa si flasca, hainele sunt uzate iar ingrijorarea cotidiana legata de lipsa apei alungeste trasaturile. Colectia de loseri este impresionanta, uratenia are o plastica deosebita, care atrage in mod placut ochiul spectatorului. Decorul nu tine de Sergio Leone, ne aflam mai degraba intr-o lume paralela cumva extrasa din peliculele lui Sam Peckinpah, Anthony Mann si John Ford care coexista in mod curios cu contemporanul Los Angeles, perla artificiala a desertului Mojave. Seriful fanfaron care a devenit Rango aduce foarte bine cu autosuficienta jegoasa si mitomana a lui Rooster Cogburn din “True Grit”.
Si pentru ca tot vorbeam de westernul fratilor Coen, “spiritul vestului” in viziunea lui Verbinski are acelasi suflu epopeic-legendar pe care-l dezvolta in prezent noul western, nu este deci de mirare ca Verbinski il vede sub forma unui lonely cowboy deplasandu-se cu un soi de golf cart.
Citatele western abunda aici astfel incat filmul condenseaza cumva tropii narativi specifici acestui gen (last frontier, once upon a time in West, indienii asimilati, viata este scurta si adesea eroica, duelurile devenite legende prin metoda perpetuarii informatiei exclusiv pe cale orala, urmarirea raufacatorilor, potera, instanta juridica locala controlata de puterea financiara, imageria saloon-ului, femeia ca slabiciune cvasifatala a eroului, cultul pistolarului, mercenarul transhumant improvizat in bodyguard, jefuirea bancii sau a transportului valoros, justitia sumara si ad hoc etc).

Allocine


“Rango” imprumuta bucuros si din alte pelicule: “Control the water and you control everything” parca vine direct din “Chinatown” sau din orice alt film cu mafioti, soparla se lipeste la un moment dat de parbrizul Packardului condus de Hunter S. Thompson in “Fear and Loathing in Las Vegas”, Clint Eastwood-ul din “Unforgiven” nu are cum sa fie departe. Ploua deci cu referinte la care publicul tanar este opac dar care il vor incanta pe spectatorul deja initiat in cinematografia americana. Sincera sa fiu, ambianta aceasta incarcata de istorie cinematografica si cumva plutind intre cele doua lumi mi-a facut instantaneu placere, jocul labirintic de-a cinema-ul propus de “Rango” nu se pierde in glumitele de amorul glumitelor in care esueaza majoritatea productiilor de acest gen cu ambitii de pastisa. Remarc in trecere respectul scriptului pentru aritmiile dialogului in ton cu vibe-ul asezat al westernului, dictia trenanta, variatiile dialectale, expresiile retro intrate intr-o competitie lingvistica savuroasa cu “vorba” contemporana si logoreica a soparlei.
Un ultim lucru despre calitatea animatiei: nu am vazut filmul in 3D, dar bogatia detaliilor, coloristica si textura suprafetelor sunt atat de variate, de alternate si de bine realizate incat filmul merita vazut, apreciat, degustat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu