Primul lungmetraj este probabil cel mai personal si mai autobiografic produs al unui regizor de cinema. Toate ambitiile, credintele despre lume si viata, amintirile din copilarie, prietenii buni si cele mai bune running jokes sunt incluse de buna voie sau inconstient in acesta. Referintele cinematografice dragi cineastului si ambitiile sale ideologice, apriori-urile sale estetice se regasesc de asemenea in acest prim film. Acesta functioneaza ca un jurnal, un comprimat al inteligentei, sensibilitatii si energiei regizorului pe care spectatorul este liber sa-l lectureze pe indelete sau sa-i acorde doar bila alba/bila neagra, de cele mai multe ori lumea intra la astfel de proiectii fara sa fi vazut proiectele anterioare ale debutantului. Primul lungmetraj este deci un pariu interesant pe care-l joc constant atunci cand la TIFF imi selectez, cam la nimereala, cateva filme de competitie in agenda cu “musaidevazut”.
Anul acesta nu am facut cunostinta cu multe lungmetraje de debut la festival. Retrospectiva TIFF de la Bucuresti, de obicei foarte saraca in reprogramari cu filmele din competitie, mi-a permis insa sa ma revansez in ceea ce-l priveste pe “Ship of Theseus” debutul lui Anand Gandhi. Cum nu ma intereseaza bilele albe sau negre, prefer s-o iau pe indelete, scopul fiind sa fac cunostinta cu filmul si mai ales cu debutantul.
Gandhi vine in lungmetraj dupa ce realizeaza ceva show-uri de televiziune, ceva reclame publicitare si doua scurtmetraje interesante, “Right Here, Right Now” si mai ales “Continuum”, pe care probabil nu le vom vedea niciodata in sala de cinema. Ambele se invart in esenta in jurul notiunii de cauzalitate. Aceeasi intriganta aplecare spre subiecte filosofice poate fi constatata in “Ship of Theseus” care insa cocheteaza cu teoriile unificatoare:
“The story brings together four themes: the attachment to transcendence; the empathy towards failed attempts at unifying meaning; suicide as a philosophical problem; and the age-old pursuit of connectivity. I am constantly trying to find the unifying theory. What Richard Dawkins does as a biologist or Jared Diamond does as a historian, I would like to do as a film-maker.”
afirma nici mai mult nici mai putin Gandhi intr-un interviu.
Inceputul este foarte ambitios: pe ecranul negru apare urmatorul citat din comentariul lui Plutarh la legenda lui Tezeu:
"... For they took away the old planks as they decayed, putting in new and stronger timber in their place, insomuch that this ship became a standing example among the philosophers, for the logical question of things that grow; one side holding that the ship remained the same, and the other contending that it was not the same."
Ti se furnizeaza deci o cheie de lectura pentru urmatoarele trei aproape medii metraje care desfasoara experiente similare: trei queste a trei personaje care cauta fiecare fie adevarul (acesta este calugarul jainist), fie frumusetea (fotografa oarba), fie etica (brokerul). Fiecare se confrunta cu experienta unei grefe de organ, eveniment major care declanseaza schimbari grave in viata.
Episoadele curg unul intr-altul fara intreruperi, intertitluri sau semnalmente vizuale, personajele se schimba din mers, atmosfera asijderea. Ele ajung sa se intalneasca in final cand sunt puse sa experimenteze faptul de a contine fragmente dintr-un corp care nu mai exista fizic dar care se proiecteaza inca in lume prin filmul fantastic al carui autor este. Intreg ansamblul narativ intentioneaza declarat sa navigheze in zone alegorice fara ca povestile in sine sa-si piarda din savoare. In paralel, elementele cu potential alegoric se organizeaza in triptice care tes unele cu altele complicate analogii: triada ochi-ficat-rinichi se poate foarte bine oglindi in cele trei dosha ayurvedice ori in conceptul mistic trinitar hindus Satyam Shivam Sundaram (Shiva ca adevar, virtute, frumusete).
Mi-a placut felul in care cele trei filme stiu sa se plieze, prin structura, ton, atmosfera si lumina pe notiunea pe care o privilegiaza.
Fotografa oarba de exemplu este perpetuu inundata de lumina. Camera insista pe fata rotunda a tinerei femei care fotografiaza ascultand lumea. Imaginea este un complicat proces de reinventare a realitatii plecand de la informatii senzoriale si auditive, fotografia se reinventeaza a doua oara can Aaliya ii cere sotului ei sa-i povesteasca ceea ce contine ea sau sa-i vectorizeze imaginile surprinse de obiectiv. Prima parte a primului episod este concentrata, suculenta si revelatoare pentru ceea ce numim “intuitie artistica”. Pierderea harului fotografic, consecinta a operatiei de transplant de cornee, este marcata excluziv vizual de vertijul personajului care se dizolva in multimea de imagini, unghiuri, gesturi, miscari si culori. Filmat vertiginos in stil videoclip, finalul acestui prim episod mi s-a parut mult diluat fata de inceput.
Episodul dedicat calugarului jainist este cel mai vorbit. Camera peripateticiana prefera travelingurile si secventele lungi. A doua parte a filmului, concentrata fiind pe postul suicidar al lui Maitreya, aceeasi camera se cuminteste. Am remarcat, cu un frison de neplacere, cum ea imprumuta din “Hunger” explorarea epidermica a degradarii corporale intr-un aproape slo-mo. Mi-a placut in schimb sfarsitul abrupt, felul fara fasoane in care scena se goleste.
Se merge mult, se comunica si mai abitir, in schimburi rapide de consideratii filosofico-etice pe teme dintre cele mai diverse : protejarea animalelor folosite pe post de cobai de companiile farmaceutice si cosmetice, sinuciderea ca optiune rationala, relatia religiei cu stiinta, locul ocupat de ratiune, o frumoasa discutie despre corpul uman ca enorma colonie de bacterii actionand ca un tot pe baza acestui misterios principiu al identitatii, Dumnezeu, liberul arbitru, compasiunea in raport cu orice forma de viata. Am simtit nevoia urgenta sa recitesc pe loc frazele-scantei care scapara pe aproape tot parcursul acestui episod. Nu m-am indoit nicio clipa ca tot verbiajul acesta vine direct din experienta foarte personala a cineastului ; aveam sa gasesc tot aici, relatia speciala a lui Gandhi cu jainismul si cu filosofia in general.
Povestea brokerului convertit la activismul social in urma unei experiente revelatoare avute in spital este probabil cea mai bine inchegata din perspectiva tensiunii narative. Ambianta se diversifica si trece usor de la comicul de situatie la drama, filmul da pe dinafara si pret de cateva minute reuseste sa creioneze niste exterioare fantastice (spitalul, bucatica labirintica de slum). Nodul gordian al eticii este un al treilea si ultim esec (un transplant al donatorului cu propriul sau organ este paradoxul la care ajungem daca aplicam principiile judecatii lui Solomon) la toata povestea asta cu aer de fabula pe teme clasice din arsenalul teologic hindus (cauzalitatea, actiunea si consecintele sale samd).
Finalul este o gaselnita cum nu se poate mai potrivita pentru incheierea acestei disertatii filmice care se pare ca nu se scufunda pana la urma : suntem cu totii corabii unice, esuand inevitabil pe calea aleasa in urma alegerilor facute, dar posedam cu totii secretul unei intelegeri profunde, a unei rezonari colective in rare momente in care umanitatea ne copleseste.
Aici Anand Gandhi povesteste despre felul in care filmul a fost ajustat la nivelul coloristic si al luminii in Photoshop si despre lunga perioada de timp in care s-a procedat la montaj. Tot informatiile gasite aici m-au ajutat sa dezleg misterul prezentei pe genericul de final al sound designerului ungur Gábor ifj. Erdélyi, cel care a realizat montajul si mixajul sunetului pentru cateva din filmele lui Béla Tarr. Se vorbeste putin si despre muzica, mult prea prezenta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu