4 ore si jumatare, un antract, un final si patru episoade, niscai sumbre origini televiziuale, acesta este in rezumat “Shokuzai / Penance”, ultimul film al lui Kiyoshi Kurosawa. O chestie greoaie, aproape elefantesca, cu multe personaje, legaturi alambicate intre prezent si trecut, salturi in timp gen “15 ani mai tarziu”. Suntem zic eu foarte departe de "Charisma" si "Bright Future" pe de o parte, de "Pulse" pe de alta parte, adica departe de frisonul fantastic si de misterul cu accente scary pe care cineastul le-a cultivat ceva vreme. Nici "Tokyo Sonata", pasul urmator, cel mai consensual si mai lizibil din cariera lui Kiyoshi Kurosawa nu-i foarte aproape. Pur si simplu nu inteleg de unde si pana unde aceasta tentativa de aterizare in telenovela de mistere. Care tentativa sfarseste printr-un crash memorabil in final.
Asadar Sae, Maki, Akiko si Yuka, patru fetite cat o nuca il vad pe ucigasul si violatorul prietenei lor Emili, dar afirma ca nu sunt capabile sa dea niciun detaliu despre acesta. Atitudine care ramane dealtfel singurul mister interesant si nerezolvat in final in toata afacerea asta si care le atrage asupra-le mania lui Asako, mama bietei victime. Fetitele sunt blestemate sa plateasca, intr-un fel ales de aceasta, incapacitatea de a ajuta la descoperirea criminalului. Cele patru episoade principale reprezinta ispasirea aleasa pentru fiecare, 15 ani mai tarziu de catre Asako, devenita un fel de inger razbunator in tot acest timp.
Penance -Shokuzai Teaser de Flixgr
Apetitul pentru mister si pentru istorii decalate se implineste cat de cat in primele doua episoade, dedicate lui Sae (spirit umbros, refuzandu-si inconstient feminitatea si astfel amanand cat mai mult implinirea blestemului din copilarie) si Maki (o femeie hiper violenta si ingrozitor de stricta care se autopedepste astfel pentru vina de a nu o fi protejat candva pe Emili). Episodul dedicat “ursoaicei” asociale Akiko preia o tema predilecta in fictiunea contemporana japoneza (elementele de samanism si animism din cultele primitive), numai ca o imbraca intr-alta tema predilecta a filmului de succes de oriunde (abuzul sexual, violenta si maltratarea insidioase practicate in familie) si esueaza in melodrama. In ceea ce o priveste pe Yuka, florareasa rapace care plimba pretutindeni un gol afectiv care se cere umplut cat mai curand cu orice-ar fi (aventuri, nou-nascuti si mai ales cu multa multa ura), nu-i prea inteleg conexiunea cu blestemul lui Asako. Yuka este probabil singura supravietuitoare in ciuda multiplelor pacate de ispasit care merg in cele din urma la crima.
Sfarsitul, dezlegarea misterului adica este construit in cea mai pura traditie telenovelista.Morala din final este foarte alunecoasa : cine castiga pana la urma din acest joc de-a culpabilitatea materna, daca nu cea mai putin merituoasa si mai putin martirizata dintre surate ? Sa intelegem ca blestemul functioneaza numai daca accepti povara transferului suferintei si traumatismelor altcuiva ?
Personal, nu cred ca natura televizuala este cea care dauneaza in primul rand filmului, "Mildred Pierce" o demonstreaza cu succes. Nici nu cred ca administrarea in doze episodice a filmului i-ar face acestuia un serviciu. Imaginea este plata si insipida, cadrele sunt angulare, scenografia geometrica si de-o raceala care-ti zbarleste parul pe ceafa. Locatiile, fie ele cu staif sau spatii lasate artistic in paragina dau dovada de-un nefiresc cu totul iesit din comun. Cronicarul gaseste in aceasta paloare monocromatica si in “aproape somnambulismul” eroinelor lui Kurosawa un fel de manifestare a lumii din care carnea si sangele au fost eliminate demult in favoarea osaturii goale.
Un alt aspect integrant al filmului este galeria de personaje. Kurosawa este genul de cineast care cultiva spiritul deteriorat, psihicul defect, mintea ca o oglinda tulburata a unei lumi aflate in deriva. In general, morbidul sau debordeaza mereu individualitatea stramba a personajelor si tinteste cumva spre generalizare, fara explicatii si concluzionari psihologizante. Este ceea ce ma atrage invariabil in filmele lui Kurosawa, viziunea mecanicista a lumii ca mecanism defect a carei cheie s-a pierdut demult, daca a existat vreodata. Aici insa, spre uimirea mea, cineastul alege sa-si transforme eroinele in tot atatea exemple de patologii sau aproape patologii (la urma urmei, refularea sexualitatii nu face rau nimanui daca nu se ciocneste frontal cu fetisismul partenerului, asa cum se intampla in cazul lui Sae), toate legate cumva de lumea foarte selecta a fetitelor si a tinerelor fete. Deasupra tuturor insa domneste Asako, neschimbata in cei 15 ani de la comiterea crimei, un fel de Lady Wakasa distrugatoare, necrutatoare si tare manipulatoare in felul in care isi transfera si instileaza culpabilitatea in psihicul celor patru fetite.
Filmul toarce mai multe variante interpretative prin care se poate reflecta acest oribil act fondator care este uciderea lui Emili, eu personal prefer firul povestilor cu fantome ; nici psihologizarile sociale, nici melodrama si nici macar dramul de horror lipsit de nerv nu mi se par convingatoare. “Shokuzai” ma satisface doar in masura in care il vad ca pe un coridor al sufletelor moarte pentru care nu exista schimbare ; ca dovada secventa probabil cea mai intriganta este aceea nu atat a uciderii lui Emili cat a sfaramarii papusii care n-ar fi trebuit sa fie acolo pentru ca fusese deja rapita de un alt individ defect. Asadar, o papusa in locul unei fetite vii, o ursoaica in locul unei asociale cititoare de manga, o alta papusa in locul unei frumuseti asexuale, o ucigasa in locul unei curajoase, o hoata/criminala profund amorala in locul floristei dragute cu zambet discret si burta la gura. Vazute prin prisma acestui ghost story mecanicist si rigid care mizeaza pe asocierile si similaritatile impuse de jocul de-a “in loc de”, multiplele referinte la damnarea eterna si la cainta sunt mai usor de inghitit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu