M-am tinut de programul de festival schitat in prealabil, asa ca am de gand sa adun in acele ce urmeaza cateva note de subsol despre cele trei lungmetraje si un mediumetraj vazute din oferta de productii selectionate in focusul Grecia de anul acesta. Surpriza a fost una foarte placuta.
Incep cu lungmetrajul de debut “Boy Eating the Bird’s Food” (2012) de Ectoras Lygizos, o descriptie a decadentei fizice si mentale cauzata de subnutritie in care prezumtiile sociale (criza sociala adanca prin care trece Grecia de ceva timp incoace, somajul in randul celor foarte tineri etc etc) sunt cumva lasate la subsol. Important este aici raspunsul personajului la o situatie de criza prelungita care reduce individul la lenta disolutie. Ce ramane din om cand acesta este obligat sa se preteze la cele mai sinistre expediente pentru a supravietui? Ce ramane din abilitatile sale artistice (o voce de contratenor invaluitoare in acest caz), din nazuintele sale sentimentale, din compasiunea pentru celalalt, din grija pentru animalul de companie, din amintiri si nostalgii familiale atunci cand eroul este privat de necesitatile elementare ale existentei?
Filmat mai degraba indoor, de o camera care privilegiaza close-up-urile foarte stranse, eroul trece prin intreg spectrul de emotii induse de infometare. De la dementa la disperare, trecand prin tot felul de variante ale umilintei, Yorgos le incearca pe toate. Hrana se imparte frateste cu canarul care-l insoteste pretutindeni; cineva chiar observa similaritati intre pasare si proprietarul sau (hrana comuna,vocea frumoasa, inabilitatea de a intelege in cele din urma textul melodiei cantate), ba chiar ii vede pe acestia ca pe niste componente ale unei alegorii politice a Greciei de azi. Filmul poate foarte bine sa se preteze la a fi jurnalul erantelor psihice si fizice ale unei singularitati perturbate.
Boy eating the bird's food trailer from GUANACO FILM on Vimeo.
Am aflat ulterior, din interviul acordat de actorul Yannis Papadopoulos in AperiTIFF nr.5, ca filmul este de fapt adaptarea unui roman de sfarsit de secol XIX, “Foamea” lui Knut Hamsun la realitatile de acum ale societatii aflate in criza. Foamea absolut fizica de care sufera permanent Yorgos este socanta pentru ca mult mai stringenta decat mizeria sociala in general. Unii considera secventa din biserica (tanarul isi cheltuie ultimii bani pe cateva lumanari pe care le aprinde, cu ochii fixati asupra sacosei unei batrane care contine, probabil, mancare) frizeaza autoparodia, eu am preferat s-o citesc mai degraba ca pe-o izbucnire foarte bressoniana a unui eu exasperat de propria-i neputinta. Un reenactment al lui “Pickpocket” in care eroul prefera sa se topeasca incet sub povara propriului fatum decat sa-si utilizeze vointa intru modelarea propriei existente. Cu ochii fixand spatele batranei asezate cateva scaune mai in fata, Yorgos iese pentru prima data din pasivitatea care-l caracterizeaza si se apuca sa cante cu voce ingereasca un motet si sa improvizeze cu voce scazuta un dialog cu batrana pe tema continutului sacosei. Scena in sine, singura de genul acesta in continuum-ul realist al existentei personajului, reuseste sa echilibreze descrierea unei caderi in gol. Yorgos capata dintr-o data adancime, interioritatea sa se lasa vazuta pret de cateva secunde.
DOP Dimitris Kassimatis foloseste o camera foto/video de mana pentru a obtine o imagine pe alocuri grunjoasa, tremuranda si instabila ca insusi personajul. Este privilegiata o tonalitate generala laptoasa, care rimeaza foarte bine cu letargia personajului.
Sinopsis: Sapte fete, un conac cocotat pe-o faleza din insulele Ciclade si un ciclu de lectii despre disciplina, dorinta, descoperire si disparitie.
Nu stiu cum a facut organizatorul de-a alaturat intr-o singura proiectie filmul lui Ectoras Lygizos si scurtmetrajul Athinei Rachel Tsangari (“Attenberg”) ”Capsula”. Alaturarea este uluitoare si da senzatia irealitatii ca o casa cu mai multe etaje si nivele diferite de abstractizare. In “Capsula” coexista filmul experimental cu instalatia digitala (oare care film experimental nu este legat azi de o instalatie conexa?), subiectul insa pare a fi o prelucrare in registru simbolic al story-ului din “Attenberg”.
Comisionata de DesteFashionCollection in 2007, instalatia “Capsulei” ambitioneaza crearea unei iluzii caleidoscopice in stilul kinetoscopului de altadata si marseaza pe asocierile imagistice, daca nu socante cel putin surprinzatoare, intre obiecte de arta care ar putea circula in lumea modei si interpretarile artistului.
In 2012 apare scurtmetrajul, rezultat filmic unei deliberari pe tema identitatii. Tsangari reia aici o tema care-i este foarte draga (moartea crisalidei, adica adolescenta care se evapora in folosul tineretii pe cale sa infloreasca, ca mister fundamental) si se hotaraste sa o exprime printr-un fel de product experimental in tonuri gotic-mediteraneene. Se folosesc evidente referinte mitologice, cinematografice si de fashion design (gulerele Claudine in aur au fost semnate de Marc Jacobs, uniformele in alb si negru sunt create de insasi realizatoarea, corsetele victoriene au fost regandite de stilista Alexandra Popa, se folosesc rochii fotosensibile si cate si mai cate).
Filmul urmareste un grup de sapte tinere femei vorbind limbi diferite si prezentand morfologii diferite care ajung pe cai diferite intr-un soi de castel aflat in varful unei faleze stancoase. Gazda, o matriarha cu trasaturi blande si priviri reci, isi initiaza postulantele in tot felul de ritualuri exclusiv colective ; sunt alese in acest sens peisaje ciudate si costumatii hiperbolice venite direct de pe catwalk. Scopul acestui joc este acela de a le invata pe tinerele crisalide care se ignora feminitatea. Jocurile, alegorice si uneori absurde, combina elemente de melodrama, de horror si mai ales de practici fetisiste si sunt esential legate de natura femeii. Tsangari este in special interesata de momentul acela in care inocenta trebuie sa moara (cu un pret oarecare, ca dovada pedepsele aplicate individual fiecarei postulante) pentru ca revelatia noii identitati si a unicitatii sale sa-si faca loc la suprafata si sa-si usuce aripile in lumina. Probabil de aceea aceasta din urma este atat de exploatata in mai fiecare secventa in care tinerele invata ce inseamna gelozia, plictiseala, disciplina, furtul, dorinta, asteptarea, furia, ingrediente esentiale ale animei. Instincte primitive si profunde asocieri animale trebuie descoperite, scoase la suprafata si imblanzite. Scena confesiunii este cred un fel de test final al lectiei de feminitate. Apoi, intr-o incapere care seamana cu o cuva sau cu un pantece, matriarha incearca sa-si gaseasca inlocuitoarea si-o supune cea mai abila dintre candidate la testul final.
Imi pare ca torentul de secvente stylish, de coregrafe eleganta si de frumusete artsy in poze studiate este uneori excedentar, secventele animate semnate de Aleksandra Waliszewska sunt o alternativa cum nu se poate mai nimerita la acest artificiu imagistic.
Toate informatiile privitoare la referintele de design vestimentar au fost gasite aici.
Aici un interviu cu Athina Tsangari.
Ultimul lungmetraj selectat de mine din oferta focusului Grecia despre care inca nu am apucat sa vorbesc a fost filmul de debut regizoral al Elinei Psikou “I alonia epistrofi tou Antoni Paraskeva/The Eternal Return of Antonis Paraskevas” (2013). Alcatuit din doua parti relativ distincte, mai degraba opusa una celeilalte ca ton, ritm si intentie dramatica, filmul a fost una dintre revelatiile festivalului de la Karlovy Vary in stadiul de work in progress.
Prima parte are evidente accente de comedie neagra : Antonis Paraskevas, fost prezentator vedeta al unui show televizat, inglodat in datorii si aflat in cadere in ratinguri isi orchestreaza propria rapire. Primul sfert de ora al filmului este aproape un spectacol de pantomima ; eroul pe cale sa se izoleze intr-un hotel de lux inchis in extrasezon calatoreste in portbagajul vehiculului unui prieten care intruchipeaza "grupul de rapitori" cu intentii criminale. Urmeaza secvente la fel de mutice in care Antonis isi suporta greu izolarea : omul se hraneste exclusiv cu spaghete, ketchup, cu articolele din ziare care comenteaza disparitia sa si cu extrase dintr-o compilatie de "momente de aur" ale activitatii sale. Ingredientul principal ramane insa urmarirea stirilor si a emisiunii sale de televiziune in care partenerii televizuali se grabesc sa se reorganizeze pe platou si sa-i absoarba locul. Nu inteleg prea bine de ce acest narcisic singuratic se incapataneaza sa se initieze intr-ale bucatariei moleculare.
Partea a doua a filmului se converteste in drama : eroul sufera o cadere nervoasa si porneste pe drumul intoarcerii. Pentru a subzista minte, fura, cunoaste foamea si mizeria, insa continua sa-si urmareasca prezenta in zona mediatica, neezitand sa ucida pentru a intretine flacara misterului pe prima pagina a ziarelor.
Despre media in general si televiziune in special ca cochilli goale in care celebritatea este o iluzie s-a mai vorbit in cinema. Despre dependenta de notorietate asemenea. Ceea ce este interesant aici este utilizarea acestei perspective ca amplificator social si social al istoriei Greciei (momentul intrarii tarii in zona euro sarbatorit cu artificii si showuri grandioase de pe best-off-ul lui Paraskevas trimite la actualitatea dificila prin care se taraste Grecia acum). Surprinzatoare este secventa muzicala, o varianta deliranta a unui hit al lui Julio Iglesias, prin care mintea lui Paraskevas alege sa le "vorbeasca" prietenilor si partenerilor sai adunati cu totii si inclusi intr-un soi de videoclip grotesc. Filmul sufera insa de lungimi, mai ales in cea de-a doua parte si de acel ceva care sa-i confere mai multa profunzime si coerenta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu